" And I would have stayed up with you all night, had I known how to save a life. "

Ajungi la un moment dat sa iti dai seama de cum evolueaza lucrurile, fie ca tin de tine, fie ca nu. Da, din pacate sau din fericire, pentru ca nu am reusit inca sa inteleg, viata continua sa curga, chiar daca unii dintre noi raman in urma sau incearca sa stea nemiscati.

Ajungi la un moment dat sa te simti ca intr-o sala de cinema privind la un ecran pe care se difuzeaza un film al carei carti l-ai citit deja. Stii exact unde vor ajunge lucrurile, care dintre personajele principale va muri si cum li se va schimba viata celorlalte. Exact ca in sala, incerci sa tipi la ecran sperand ca personajele te vor auzi si nu vor face aceleasi greseli ca cele pe care le-ai citit tu in carte. Indiferent de cat de tare urli, filmul continua si, din pacate, concluzia este aceeasi pe care o stii si tu.

Asa e si in viata. Dupa ce incepi sa prinzi cum se succed evenimentele in viata ta, incepi sa devii un pic de Nostradamus, in sensul rau al conceptului, si sa iti dai seama cand urmeaza sa se intample ceva rau sau cand te va izbi ceva de bine. Simti momentul in care lucrurile se vor schimba si vor lua o intorsatura cu totul si cu totul diferita de cea normala si ai vrea sa faci ceva, dar nu poti. Fie nu reusesti sa te faci inteles, fie nu vrei, fie pur si simplu nu mai simti nimic si ai impresia ca ceea ce faci, faci degeaba.

E foarte interesant cum se ajunge pana la nivelul asta de nepasare. Pentru ca sa stai si sa privesti cum cei din jurul tau isi distrug viata si distrug tot ceea ce este in jurul lor  o data cu ei si tu sa nu faci nimic, cu toate ca poti si esti perfect capabil sa intelegi ca se va ajunge la un grad imens de autodistrugere, asta este semn de nepasare. Si intrebarea nu se mai pune la nivelul lor si de ce iau ei anumite decizii care te influenteaza si pe tine si pe cei din jurul tau, ci ce te tine pe tine de fapt sa nu le deschizi ochii pentru ca ei sa isi dea seama ca gresesc.

Dupa cum spuneam, e vorba de nepasare. Nepasarea e probabil cea mai groaznica stare, pentru ca in niciun caz nu se poate numi sentiment. Ce te face sa ajungi pana la ea? Ma indoiesc profund ca pot sa fiu atat de punctuala, dar pot, totusi, sa incerc sa redau anumite aspecte. Dupa o anumita perioada, devii o carcasa fara suflet. Din dorinta de a nu depinde de nimeni si nimic, ajungi sa o dai intr-o extrema din care nu te redresezi foarte usor decat daca vrei. Ajungi sa nu-ti mai pese de nimic. Stii dorinta aia de a nu simti nimic, de a nu te afecta nimic, de a fi imbatabil, intr-un fel pompos de a spune? Eh, asta e nepasarea din punctul meu de vedere.

Da, este cea mai groaznica stare. Este groaznic sa ajungi in momentul in care ai pierdut atat de multe lucruri, atat de multi oameni si atat de multe sentimente in repetate randuri si la interval foarte scurt de timp. Nu esti afectat pe moment de ceea ce ti se intampla. Dar, treptat, treptat, incepi sa faci selectie la lucrurile si la oamenii pe care ii accepti langa tine si in viata ta. Treci pe strada pe langa trecut, nu saluti, nu te uiti la el si nici nu intorci capul dupa. Trecutul e usor inlocuit de altceva care la prima vedere este cu mult peste nivelul tau de asteptare. Stai linistit, chiar si cu gratarul pus la suflet, tot vor patrunde mizerii in el. Lucrurile se complica si ceea ce era peste asteptarile tale se dovedeste a fi la fel ca ceea ce aveai inainte. Cam asa se intampla pe toate planurile. Si ajungi sa nu-ti mai pese.

De ce zic ca e groaznic? Atunci cand iti pasa, iti doresti sa gasesti puterea de a nu-ti mai pasa de nimic. Ai grija, s-ar putea chiar sa reusesti. Dar esti sigur ca vrei asta? Esti sigur ca vrei sa nu mai simti in momentul in care ceva rau apare in viata ta? Foarte bine, asuma-ti riscul. Din proprie experienta iti spun ca nu vrei sa ajungi asa.

Nu vrei sa ajungi sa iti fie indiferent daca ai pe cineva langa tine sau nu si nu vrei sa ajungi sa nu mai stii sa faci diferenta dintre fericire si tristete. Nu vrei sa stii cum e sa nu mai cunosti frica de a pierde pe cineva drag din viata ta sau bucuria pe care o simteai o data cand iti vedeai cel mai bun prieten.  Nu vrei sa stii cum e sa nu mai simti nimic cand pleci din casa in care ai trait atatia ani, nu vrei sa stii cum e sa nu te mai impresioneze un rasarit sau sa nu mai simti fiori atunci cand te saruta cel de langa tine. Nu vrei sa iti fie indiferent daca dormi singur sau daca te ia cineva in brate si te inveleste daca simte ca dardai de frig langa el in pat. Nu vrei sa nu iti mai fie dor, sa nu mai simti melancolie, sa nu te mai napadeasca amintirile in momentul in care intri intr-o camera in care ai auzit si ai simtit multe lucruri pentru prima oara, nu vrei sa nu mai stii sa apreciezi un compliment si nu vrei sa ajungi sa nu mai poti sa crezi pe nimeni, nici macar proprii parinti. Nu vrei sa ajungi sa nu mai poti sa plangi si sa iei toata viata ca pe o gluma. Nu vrei sa ajungi la stadiul in care iti moare sufletul si sa simti cu fiecare particica din corpul tau asta si totusi sa nu faci nimic. Nu vrei sa ajungi sa te simti singur si sa fii inconjurat de atatia oameni care ar da orice sa te tina langa ei, sa te ia si cu bune si cu rele si sa te aprecieze  si tu sa nu zici nimic in momentul in care ei te cearta pentru ceea ce ai ajuns. Nu vrei sa ajungi sa nu mai crezi un om cand iti spune ca ii pasa de tine. Nu vrei sa ajungi sa privesti cum lucrurile se schimba dramatic in jurul tau si tu sa nu ai nici cel mai mic imbold in a face ceva in privinta asta. Sa stai acolo, picior peste picior si sa privesti, gandindu-te doar ca este ultima oara cand vei mai trece pe aici. Nu vrei sa ajungi sa nu-ti mai pese ca iti mai vine o aniversare care nu va fi cu nimic diferita de celelalte, doar ca vei mai imbatrani cu 365 de zile.  Crede-ma, nu vrei sa simti ca nu mai ai nimic de pierdut.

Si asta ma trimite inapoi la inceputul postarii. Ajuns in momentul asta, iti dai seama cand oamenii din jurul tau fac ceva gresit, simti asta in toate modurile posibile si esti perfect constient ca daca lasi treburile neterminate, vei ajunge intr-un alt peisaj. Intrebarea e de ce nu faci nimic in privinta asta?

Poate pentru ca ai invatat ca oricat de tare ai tipa, nu o sa te asculte nimeni. Poate ca pana la urma asa e sa fie. Poate asta esti tu de fapt. Un spectator. Unul care a citit mult prea multe carti inainte de a vedea filmele si ai deja o afinitate in a simti impactul unui holocaust ce urmeaza sa vina. Oricum ar fi, in mod normal ar trebui sa iti pese si sa faci ceva in privinta asta pentru ca nu te afecteaza numai pe tine.

Ce te tine calm este ca tu oricum nu mai ai nimic de pierdut.

Pana la urma, ce nu te omoara, te face oricum mai puternic, nu? 

" Actually..no. My post wasn't for you. But if the shoe fits...feel free to lace that bitch up and wear it."

Ai dreptul sa iti alegi oamenii de langa tine si trebuie sa profiti din plin de asta. Nu incerca sa tii langa tine un om cu care simti ca e de-a dreptul imposibil sa ai acel “clic”. Dar daca te impiedici de vreunul in drumul tau, tine bine cu dintii de el. De ce? Pentru ca oamenii aia inseamna, la un moment dat, mult. Sunt genul ala de “great minds” alaturi de care poti fi tu, genul ala de oameni care te aduce la disperare. Genul de oameni ca mine si ca tine.  

Doar genul asta de oameni te pot face multumit si fericit ca traiesti viata asta mizerabila fara ca macar sa isi idea seama, care iti capteaza atentia de la primul cuvant scos pe gura, fie el din rautate sau nu. “Then…you click” si de la prima lor vorba pe care o spun stii ca vrei sa ii am in preajma atata timp cat vor decide ei sa ramana pe langa tine. Scopul lor este de a te schimba, si o reusesc, fie ca vrei sau nu. Nu le lipseste un singur surub, ci intreaga cutie de ustensile, si isi hranesc alternativ demonii dinauntrul lor, pentru ca au cu ce…si ei stiu foarte bine asta. Orgoliu cat cuprinde si nu-si vor recunoaste greselile niciodata, sunt oameni destul de periculosi pentru ca au fost daramati de atatea ori. Si tocmai prin faptul ca de fiecare data au avut puterea sa se ridice sa o ia de la capat, prin asta sunt atat de periculosi. Pentru ca stiu foarte bine ca furtunile sunt cele care fac copacii sa isi adanceasca radacinile.

Stii cand sufera. O simti, pentru ca totul da pe afara. Si atunci stii ca nu trebuie sa ii pedepsesti, ci trebuie sa le oferi ajutorul. Nu o sa accepte niciodata si pot sa le pui lumea la picioare daca vrei, n-ai decat. O sa te refuze oricum, pentru ca o au deja pe a lor. Au ideea ca daca se lasa purtati de val si daca incearca sa fie fericiti chiar si pentru o secunda, totul se va prabusi in fata lor, si se judeca intre ei si ii judeca pe altii doar pentru simplul fapt ca pacatuiesc diferit de ei. Unii dintre ei sunt fiinte care nu te vor parasi niciodata, cu toate ca nu ti-au promis-o, iar de cei care ti-au facut promisiuni ca nu vor pleca de langa tine,  incearca sa te feresti, pentru ca inevitabil o vor face. Nu gresi crezand ca ei sunt piesa ta lipsa, nu sunt piesa lipsa a nimanui. Sunt propria lor piesa.

De ce iubesti oamenii astia? Pentru ca in ei te regasesti cel mai mult. Pentru ca doar un om de genul asta poate sa te ridice in asa fel incat sa ai senzatia ca zbori si cand te tranteste, pentru ca o va face la un moment dat, inghiti mai multa tarana decat daca ai fi ingropat de viu. Ei sunt oameni frumosi si sunt singurii oameni care ar impresiona chiar daca toata planeta ar fi oarba pentru ca au cu ce. Nu sunt atat de aspectuosi fizic pe cat sunt de impresionanti sufleteste. Sunt genul ala de oameni carora fie poti sa le auzi zambetul din voce uneori, fie le simti povara de pe suflet chiar si dintr-un simplu mesaj. Stai linistit, nu sunt transparenti deloc, dar atata timp cat esti unul dintre ei, vei intelege despre ce vorbesc. Nu ii auzi plangandu-se cand ceilalti nu ii inteleg si nu ii suporta, pentru ca in momentele alea, nu se suporta nici ei insisi.

 De ce sunt ei asa si de ce fac lucruri pe care ceilalti nu o sa le inteleaga niciodata? Poate pentru ca, uneori, chiar si cei mai frumosi oameni din lume fac lucruri urate.

Si vor face multe lucruri urate si te vor nenoroci degeaba. Si poate, la un moment dat, vor incerca sa rezolve lucrurile pe care le-au nenorocit. Dar isi vor da seama prea tarziu si atunci, indiferent de ce ar face, acel “ceva” nu va mai inseamna nimic. 

Cause you can’t touch anyone who thinks nothing of you. 

" We are not blessed so we can have; we are blessed so we can give. "

Traseul meu obisnuit Ploiesti-Bucuresti de duminica seara, o data la doua saptamani. Acelasi tren de rahat, un pic cam aglomerat astazi, ce-i drept, si ciudat, in acelasi timp, pentru ca e vara si lumea ar trebui sa mearga la mare, nu sa se inghesuie spre Bucuresti, dar oricum. Nu ma intereseaza foarte tare, am bilet cu loc. Desi dupa mai putin de o jumatate de ora, as fi preferat sa stau in picioare. Imi gasesc locul, dau pe cineva la o parte, pentru ca ocupa ceva ce puteam sa dovedesc ca pentru 40 de minute (cel putin cu CFR-ul nostru de toate zilele) imi este rezervat si ma asez, urmandu-mi rutina de a-mi baga castile in urechi sa ascult muzica. Un must-do pentru mine pentru ca dupa un an de naveta si dupa traseul tipic, m-am cam saturat pana peste cap (putin zis) de idioteniile pe care le aud in tren. Pun mana pe telefon sa dau drumul la muzica si, in momentul ala, vad cum cele doua persoane de langa mine si celelalte doua din fata mea ma ochesc si incep sa se uite insistent la mine. Dar nu ochit in sensul ca ar vrea sa imi ia ceva, ochit in sensul ca ar da orice sa aiba ceva ce am eu (urma sa inteleg, in mai putin de 10 minute, despre ce e vorba de fapt). Ok..am inteles..e smartphone..dar e un cacat de nokia…crede-ma, nu vrei asa ceva, zic eu ironic in gandul meu. In fine..dau drumul la muzica. Vine nasul, scot castile, imi verifica biletul, mie si altor trei oameni care erau in acelasi vagon cu mine urcati din Ploiesti, se uita la mine si ma intreaba “Cam liniste in vagonul asta, nu?”. Evident ca nu observasem nimic si nu ma interesa nici cat negru sub unghie. L-am lasat sa se duca in plata Domnului pentru ca nu eram tocmai intr-o dispozitie foarte amabila (lucru de altfel obisnuit la mine) si dau sa imi bag iar castile in urechi. Il vad pe unu la un scaun mai incolo cum incepe sa dea frenetic si foarte entuziasmat din maini. Astia doi din fata mea, la fel. Destul de dubios…si abia dupa 5 minute, ei continuand sa faca genul asta de gesturi, ma loveste si pe mine inteligenta de mult pierduta. Eram intr-un vagon plin de oameni surdo-muti. Doar eu si celelalte trei persoane puteam auzi si vorbi in acel vagon si pentru ca nu ne cunosteam si nu eram avantajati din punctul de vedere al modului in care eram asezati, nu aveam oricum vreo sansa sa vorbim. N-am fi fost foarte dornici de comunicare oricum. Dar dupa privirea de pe fetele lor, mi-am dat seama ca si ei erau la fel de surprinsi ca si mine.

Golul din stomac care a urmat dupa ce mi-am dat seama unde sunt, imi este imposibil sa il descriu. Am ramas proasta ( putin zis ) pentru ca nasul evident stia ca ei sunt surdo-muti si fiind intr-un grup atat de mare, probabil ca se intorceau din vreo excursie. Nu am mai indraznit sa imi bag castile in urechi sa ascult muzica si am stat in linistea aia morbida si de nedescris cele 50 de minute pana la Bucuresti.

Nu cred ca ai cum sa te pui in pielea acestor oameni. Sa traiesti toata viata intr-o liniste continua si sa nu poti sa te exprimi decat folosindu-te de maini, cred ca este ceva groaznic. Daca te nasti asa, probabil ca nu este chiar atat de rau pentru ca nu stii ce ai pierdut. Dar daca ti se intampla pe parcursul vietii, poti oare sa te impaci si sa traiesti in continuare cu noul tu?

Suntem disperati si lasam zilele si momentele sa treaca pe langa noi. Ne folosim urechile ca sa auzim si nu ca sa ascultam, iar vocile, ca sa urlam unii la altii, fie in trafic, fie acasa, la cei dragi sau la telefon la prieten/prietena. Uitam de fiecare data ce conteaza cu adevarat si orbecaim toata viata ca sa capatam lucruri pe care oricum le pierdem mai repede decat am crede. Murim inainte ca macar sa apucam sa traim. Ne grabim atat de repede sa invatam sa vorbim pentru ca pe urma sa uitam sa o mai facem. Vorbim mult, prost si degeaba, fara sa zicem nimic. Nu stim sa ne bucuram de ceea ce avem si tot pe ei ii numim handicapati si oameni care au nevoie de ajutor. 

Sincer? Nu cred ca ei sunt cei care au nevoie de ajutor. Pentru ca indiferent de cum s-au nascut sau ce au patit pe parcurs, ei au invatat. Au invatat sa mearga mai departe, mai putin intregi, e adevarat, dar au invatat ca exista comunicare si dincolo de simturi. Ei sunt cei norocosi, pentru ca si-au dat seama ca au pierdut ceva insemnat din viata lor si cu toate ca nu au cum sa il primeasca inapoi (si nu vorbim acum de aparate auditive, pentru ca nu e acelasi lucru), merg mai departe si incearca sa nu mai piarda si altceva. Pentru ca nu toate cicatricile se vad si nu toate ranile se vindeca. In spatele zambetului lor, cel mai probabil sta ascunsa durerea pe care doar ei o simt si nu o mai exprima pentru ca le-au obosit demult mainile.

Iti dai seama cum o fi sa ai ce sa spui, sa vrei si sa nu poti sa zici nimic? Noi probabil ca oricum suntem mult prea ocupati pentru a ne da seama de asa ceva. Nu sunt genul de persoana care ramane impesionata de un copil care alearga spre taica-su si il ia in brate ca nu l-a mai vazut de doua zile. Dar genul asta de experiente, pentru care nu platesti decat cu 50 de minute din viata ta, sunt genul de experiente care te fac sa te opresti pentru cateva secunde din fuga ta nebuna si sa iti dai seama ca viata e mult mai mult decat credem noi. Ca ar trebui sa apreciem ceea ce avem pana cand nu e prea tarziu si ar trebui, de fapt, sa ne lasam ajutati indirect de genul asta de oameni. Pentru ca nu ei sunt cei care sufera cu adevarat, ei mai mult ca sigur cunosc valoarea vietii lor, ci noi, care nu stim cat de norocosi suntem in ciuda problemelor zilnice pe care le avem, oricat de mari ni s-ar parea ele. Sa invatam sa ne folosim de ceea ce avem, sa invatam sa vorbim unii cu altii, nu unii despre altii, sa ascultam si sa ne facem auziti. Sa vorbim atata timp cat putem si cat avem cu cine, nu sa traim la nesfarsit cu impresia tampita ca daca cineva te intreaba daca esti bine, inseamna ca e curios sau ca oricum nu ii pasa. Sa invatam ca nu esti viteaz daca iti duci povara singur, ci esti prost, atata timp cat ai pe cineva langa tine caruia ii pasa si se ofera sa te ajute si tu nu il lasi pentru ca ai impresia ca “nu e cazul”.

Pe cat de increzatoare am urcat in tren si mi-am ocupat asa-zisul loc-cuvenit, pe atat de resemnata si de rusinata de omul care sunt am coborat din el. Inainte de a iesi din vagon, insa, nu am putut sa nu ofer macar un zambet unuia dintre ei. Si, ca raspuns, mi-a oferit si el un zambet. Un zambet cum nu am vazut in viata mea, un zambet cum ar trebui sa fie toate zambetele oamenilor pe care ii intalnesti zi de zi. Un zambet care tine loc de toate saluturile si sentimentele din lume. Un zambet din inima unui om care nu are cum sa imi auda vocea si nu are cum sa isi spuna numele daca ii intind mana si incerc sa fac cunostinta cu el. Cel mult poate sa imi stranga mana ferm si sa nu ii dea drumul foarte repede. Dar atat. Si pot sa spun ca am iesit din trenul ala mai bogata decat as fi iesit din loterie daca as fi castigat premiul cel mare. Pentru ca zambetul ala a ajuns in locul potrivit la momentul potrivit si pentru ca genul asta de lectii nu se uita niciodata si lasa urme suficient de adanci chiar si intr-un necredincios ipocrit ca mine. Unul din zambetele alea care iti cam umbla la orgoliu…zic eu.

"Soulmates: one word, two little concepts."

Si uite si o replica plina de inteles din Sex and The city care mi-a atras atentia.

 Intr-adevar, conceptul de “ soulmates “ este discutat si difuzat si prins si exploatat si mancat pe paine in majoritatea filmelor romantice si idiotice si atat de rupte de realitate de care ne impiedicam cu totii oriunde ne-am duce. Filme fix degeaba. Din punctul meu de vedere, mai bine ma strangi de gat decat sa ma duci cu forta la un film de genul asta. Sau macar anunta-ma din timp sa-mi iau doza de insulina de rigoare cu mine.

Langa filme, se adauga si preferatele mele legendele cretine din popor cu fiinta supranaturala a nu-stiu-cui care a nu-stiu-ce a facut si nu-stiu-cine s-a hotarat sa o desparta in doua si i-a aruncat draga jumatatea in Honolulu si dom’le de atunci fiecare om e menit sa isi caute jumatatea, pentru ca altfel moare incomplet. Si uite cum a mai iesit un mare fas si de asta jumate din populatia Terrei moare de insomnie.

Partea proasta e ca majoritatea dintre noi chiar credem in tampeniile astea si suntem absolut siguri ca undeva, acolo, in strafundurile lumii, exista acel cineva care are lipit un maaare indicator pe cap pe care scrie “ Aici suuuunt. Te-am asteptat de ceva vreme. Ai fost prea incapatanat sa ma gasesti si n-ai stiut sa ceri si tu indicatii pe drum?”

Presupunem ca intr-adevar exista acel soulmate. Impresia generala e ca este neaparat de sex opus, pentru ca altfel nu e ca in filme, nu? Si daca, totusi,  sufletele pereche nu sunt menite sa fie de sex opus? Daca exista intr-adevar acel “soulmate”, dar conceptul nu se pliaza deloc pe dragoste in felul ala?

In ceea ce ma priveste, nu iau neaparat acel “soulmate” ( in cazul in care intr-adevar exista ) ca pe o persoana de sex opus. Sunt sigura ca, in cazul in care este palpabil, un suflet pereche se refera la o persoana langa care poti fi tu in cele mai tampite momente ale tale fara ca acesta sa fuga mancand pamantul. Ma gandesc ca este vorba despre ceva care se presupune ca te sprijina sa te ridici in momentul in care simti ca nu mai poti sau ca este acea fatza prietenoasa care te asteapta acasa dupa ce ai avut o zi de rahat, acel ceva care inca ramane langa tine si “ can truly handle you ” dupa ce vede ce persoana oribila si mizerabila esti in realitate si chiar si dupa ce iti versi amaraciunea pe cine nu trebuie. Acel ceva de care nu trebuie sa uiti niciodata, pentru ca a fost langa tine cand ceilalti isi pierdusera deja interesul si isi vedeau de treburile lor. Acel ceva care atunci cand te vede suparat sau plangand, nu te intreaba “ de ce? “, iti spune atat de natural “ sunt aici “ si acel ceva care ti-ar duce dorul si ar observa primul daca pleci si ar sti si unde sa te caute. Acel ceva care ar intelege perfect ca atitudinea este un lucru mic dar care face o mare diferenta si care nu ar confunda-o cu personalitatea  ta. Acel ceva care ar transforma greselile tale in amintiri placute petrecute impreuna si care si-ar da seama ca viata este o oferta de moment si trebuie exploatata la maximum. Acel ceva care in momentul in care iti spune “ Te iubesc “ este perfect constient ca iti face o promisiune. O promisiune pe care trebuie sa o onoreze. Si acel ceva care iti da senzatia de bine si de siguranta prin simpla lui prezenta, prin simplul fapt ca stai pe un scaun si ii urmaresti miscarile si stii ca e acolo si stii ca e al tau. Acel ceva de la care nu astepti rasfat si cadouri, il vrei doar pe el.

Deci, da. Poate ca “ soulmate “ exista intr-adevar si poate ca avem o conceptie gresita a ceea ce inseamna si poate ca privim si din unghiuri total gresite. Pesimista din fire, nu sunt foarte convinsa de existenta lui mai mult decat conceptual, dar trebuie sa recunosc, chiar si la mine, cineva a existat. Cineva care nu a stiut ca daca vrea sa raman, trebuie sa invete sa ma pastreze. Si ca imi va pasa intotdeauna, dar daca se hotaraste sa ma dea la o parte, nu voi ezita sa plec.

This post is for anyone who's been through it, going through it and got through it. Stay up, stay blessed and..stay positive :)

Se pare ca sloganul zilei de azi a fost, cel putin pentru mine, “ viata e de cacat “. Sincer, ziua asta este unica in viata mea si o sa ii ofer un loc special in calendar. O sa o numesc “ ziua in care absolut toata lumea este ferm convinsa ca viata e de cacat “. Momentan , caut in toate locurile metode posibile de a o face sarbatoare nationala.

Mai oameni buni, aveam asteptari mai mari de la voi, dar voi chiar sunteti idioti. M-am saturat, si cand zic “ m-am saturat “, I actually mean I’m fed up, sa tot aud expresia asta din gura tuturor. E totusi mare lucru sa constientizezi si sa strigi in gura mare ca viata e de cacat. Urmatorul pas este sa te loveasca ceva atat de mare ( de dimensiunea unui TIR sau a unui avion ) incat sa iti dai seama ca ai perceptia gresita de cacat despre viata.

Am citit o chestie foarte interesanta zilele astea care m-a pus pe ganduri si care se pliaza perfect in contextul asta..zicea ceva de genu…un om se aseaza in fata publicului si spune o gluma foarte buna. Tot publicul rade. Spune din nou aceeasi gluma, acum doar o parte din oameni mai rad. A treia oara, nu mai rade nimeni. Concluzia este in felul urmator. Daca nu poti sa razi la aceeasi gluma in mod repetat, de ce crezi ca poti sa continui sa te plangi de acelasi lucru din nou, si din nou, si din nou?

Newsflash: viata nu e deloc de cacat. Viata e cum ti-o faci tu. Viata e felul in care lasi sa te afecteze problemele zilnice, felul in care interactionezi cu ceilalti. Viata e cat de usor sau cat de greu treci zilnic prin diferite circumstante si, seara, in pat, tragi linia de final de zi si contorizezi. Dimineata, cand te trezesti, daca pleci de la premiza ca viata ta e de cacat, atunci da. In ziua aia, si nu numai, viata ta va fi de cacat.

Acum, nu vreau sa fiu eu aia optimista, pentru ca…hell no…sunt cea mai pesimista persoana posibila.  Asta nu inseamna ca sunt si cea mai idioata. Nu ma imbat cu apa rece pentru ca, intr-adevar, viata nu o sa fie niciodata roz si minunata si cu floricele pe campii si fara griji, o sa fie ups and downs, pentru ca, ei bine, asta e viata. Dar daca n-ar fi asa, cel mai probabil ai fi mort.

Asa ca, prietene, pune-ti chilotii de om mare pe tine si..deal with it. De fiecare data cand te gandesti ca trecutul tau nu a fost atat de rau si ca prezentul tau este mult mai rau decat este cu adevarat, ei bine, atunci esti de cacat. Atunci iti faci singur viata de cacat si asa nu o sa te simti fericit niciodata. Da-te doi pasi mai in spate, ca poate de acolo vezi mai bine. Nu vreau sa ma laud, dar deja am trecut prin 5 de “  Sfarsitul lumii “ si inca suntem in picioare... Am avut si eu momente in care am indurat destule chestii, am fost la pamant, in care nu mai stiam cine sunt si incotro s-o apuc, dar uite-ma..astazi, 22.06.2013, ora 23:48, stau in fata laptopului si scriu despre asta..n-am murit si nici nu o s-o fac prea curand. Sper. Cu toate ca maneaua pe care o aud din masina parcata in fata blocului nu imi da sperante de viata prea mari.

Indiferent de ceea ce ti se intampla azi, sau maine, sau poimaine, de fiecare data cand iti e mai rau, ridica-te si stai teapan pe picioarele tale. Invata sa devii mai puternic pe fiecare zi. Invata sa faci o selectie si sa iei ce e mai bun din viata asta, nu le lua pe toate la gramada. Uneori, oamenii cu cel mai groaznic trecut isi cladesc cel mai frumos viitor. Nu astepta sa treaca totul de la sine, pentru ca asta nu o sa se intample. Oricat de greu si de lene ti-ar fi..ridica-te si fa ceva. Tipa, urla, si daca cuvintele nu iti sunt suficiente, poti chiar sa trantesti niste usi sau sa arunci cu lucruri in oameni ( nu arunca cu telefonul sau telecomanda in prietena pentru ca s-ar putea sa fie nevoie sa cumperi altele si mai rau te enervezi ). Alege sa pretuiesti lucrurile bune mai mult decat lucrurile rele, alege oamenii care te inconjoara, pentru ca, intr-adevar,in  momentele in care esti la pamant, doar atunci vezi cui ii pasa cu adevarat. Nenorocita aia mica si enervanta care te streseaza cu intentiile ei bune de a te face sa vorbesti..cere-i un sfat, o parere. Sau vorbeste a prost. E mult mai bine decat sa stai in cur ( scuzati expresia ) in casa si sa te plangi de cat de nenorocita iti este viata. Oricat de idioate iti par lucrurile astea, de obicei, esenta vietii este in ele. Sesiunile, zilele la munca, noptile pierdute, grijile, toate trec. O sa vina altele, nicio problema. Si totusi, cu ce ramai? Ce te scoate cu adevarat din cacat? Ajuta-te singur si, daca nu poti, lasa orgoliul si lasa-i pe altii sa te ajute.

Si..daca intr-adevar nu merge nici asa, iesi din casa si asteapta sa vina un idiot. Simply watch how he screws up his day. E chiar amuzant sa stii ca intotdeauna o sa existe cineva care o sa impinga cu toata forta intr-o usa pe care scrie “Trage”. E si mai amuzant sa vezi, deci, daca intr-adevar crezi ca viata ta e de cacat si o sa devina din ce in ce mai rau, intre reprize, incearca sa prinzi un moment din categoria asta. Should be fun!!

" The more we’re willing to accept what is, we’ll find ourselves exactly where we belong. "

Cum e sa ai atatia oameni in jurul tau si, totusi, sa te simti atat de singur?

Sa stii ca, la final de zi, te intorci pe acelasi scaun pe care stai chircit si iti fumezi zilele, in acelasi pat, in acelasi loc, in aceeasi lipsa de companie, parca de fiecare data mai singur decat ai fost ieri?

Alergam intr-o rutina proprie, ne rezolvam problemele cotidiene, toate sau macar o parte din ele si, o data cu lasarea noptii, ne lasam macinati de lipsuri.

Atunci, la ora 1 noaptea, cand lipsa de somn isi spune cuvantul, ne dam seama ca am inceput sa trecem din ce in ce mai repede prin timp si fara sa ne dam seama.

“ Acasa “ nu mai exista de ceva vreme buna…acolo, treptat, au disparut oamenii, s-au schimbat locurile si parca fiecare reintoarcere iti sapa sufletul din ce in ce mai tare. “ Acasa “ te intorci pentru oamenii pe care ii iubesti, pentru peretii pe care ti-ai asternut copilaria, pentru orasul prin care ti-ai tocit incaltamintea...parca nu te mai doare atat de tare cand pleci, asa cum te durea inainte.

Te intorci “ aici “. Parca aterizezi pe aeroport in plina furtuna si nu stii din ce parte o sa te loveasca mai intai. Cu pasi marunti iti dai seama ca nu e o alegere in a sta in picioare…intervine necesitatea, disperarea de a face fata, de a te ridica la anumite asteptari, de a te amesteca printre ceilalti si, intr-o lume in care se incearca uniformizarea noastra continua, sa reusesti in a fi tu insuti e cea mai mare provocare si cea mai mare reusita sau cel mai mare esec. Parca incepe sa-ti fie dor de “ acasa “.

Urmeaza sa mergi “ undeva “..habar nu ai unde..e ca si cum te afli la o rascruce de drumuri, fara vedere in fata. Stii unde esti, poti sa vezi ce ai in spate, stii de unde ai plecat si unde ai ajuns pana acum. Atat. Ce urmeaza…tine de pasii pe care ii vei face in continuare.

In tot drumul asta, esti singur. Esti inconjurat de atatia oameni, dar esti singur. Ai atatea locuri in care ai fost si in care te regasesti, imbibate cu amintiri, dar nu ai un loc al tau, un loc in care poti sa stai cu capul in maini si sa simti ca esti parte din acel loc.

Ai ajuns la un o anumita pagina a vietii tale. In momentul asta, opreste-te si uita-te in jurul tau. Cati oameni vezi? O gramada. Uita-te totusi cu atentie la ei, gandeste-te ce au insemnat ei in viata ta sau ce inseamna, gandeste-te la cum ii vezi tu pe ei si incearca sa ii individualizezi. Ai putea sa spui ca din ei toti, pentru unul ai baga mana in foc ca iti este camarad de drum? Nu “ suflet-pereche ”, nu “ best friend “, om pur si simplu…sa stii ca poti sa pornesti intr-o directie doar stiind ca omul ala exista, ca drumul tau va fi mai usor de parcurs, ca indiferent de distanta sau de momentele in care va vedeti , el reprezinta un avant pentru tine, un punct de plecare sau o destinatie. Sa existe pur si simplu. Sa iti umple lumea doar prin existenta lui. Sa lipseasca fizic si totusi sa ai impresia tot timpul ca e langa tine si iti urmareste miscarile de peste umar.

Daca ai gasit acel om, bravo! Tine cu dintii de el si considera-te privilegiat.

Daca nu, vino langa mine si continua sa cauti..asta daca mai poti si daca esti suficient de incapatanat..

When a man loves a woman..

Si pentru ca nu am mai scris de ceva vreme pe blog si pentru ca unele persoane mai aveau nitel si ma atarnau de bila ASE-ului din cauza asta, iata ca, dragele mele, m-am hotarat sa scriu si eu astazi. Si nu pe orice tema..m-am gandit sa scriu despre iubire. Si nu despre orice fel de iubire..despre ansamblul de pasaje din numeroasele filme siropoase de dragoste care ne vin in aminte cand noi, femeile, auzim cuvantul " dragoste " .
Una dintre temele si motivele literare prezente in mai toate operele alea nenorocite si fara noima pentru BAC, iubirea are o aplicabilitate destul de ciudata in zilele noastre. Si cand zic ciudata, nu cred ca acopar nici macar un sfert din cincimea aproximata a realitatii.
Nu sunt experta in capitolul asta al vietii. Ba chiar pot sa spun ca am o vaga presimtire ca voi esua lamentabil aici, un fel de al saselea simt..sau sindromul " gura de aur " cum le place prietenilor mei sa ii zica isi face prezenta aici. Si pentru ca m-am hotarat de ceva vreme sa respir niste aer proaspat in ceea ce priveste iubirea asta mirifica a carei durata este direct proportionala cu bateria nokia-ului meu, am inceput sa fiu capabila sa observ anumite nuante in ceea ce ne priveste pe noi, femeile. Hai sa nu zic " femeile " ca am senzatia ca am vreun copil pe drum si nu as vrea sa nu mai dorm doua luni de acum incolo..nu de alta, dar vine sesiunea si am nevoie de odihna :)). Revenind..hai sa ne auto-intitulam drept "tipe". Buun..cum vor tipele sa fie un tip in momentul in care vorbim despre " iubire ".
In mintea noastra este ca si cum am avea totul arajat pe sertarele si sertarase si cutiute si pungulite, cam la fel cum tinem sticlutele de oja in sertar sau diferitele tipuri de make-up pe noptiera. De exemplu:
1. Momentul intalnirii. Idealul intreuchipat este " intamplarea ". La metrou la Unirii, pe strada, da peste tine sau te calca cu adevarat, orice, dar absolut orice, doar ca privirile voastre sa se intalneasca. Iar in acel moment..spuf..scantei roz, rosii, pufisori si norisori de dragoste..si inevitabilul se produce. Saracul baiat!
Realitate: Tipul se grabea sa ajunga la facultate/munca/unde o fi avut el treaba atunci. Deloc intamplator, indiferent de orasul in care te afli, da peste o tipa. Se uita la ea si isi zice: " Mhm..simpatica tipa.. ". Si intra in vorba cu ea, numere de telefon, facebook bla bla bla si gata. Simplu si usor.
2. Intalnirile. Idealul intruchipat: depinde de tipa aici. Plimbare in parc: in cazul asta, avem nevoie de porumbei prin parc. Floricele, daca e toamna sa cada frunzele iar el sa fie destul de atent sa observe cat de frumos arata parul ei in acest peisaj, lacul, plimbare cu barca, vata pe bat, vata in parul tipului, bataie cu vata etc etc. Restaurant/ Local: automat, el plateste. Zambeste, este amabil, de preferat poate nu bea bere, isi ia si el o cafea, ca doar na..iese cu tine, nu cu prietenii la bere, te duce acasa dupa bla bla bla. Realitate: Nu prea il intereseaza unde merge. Atata timp cat este cu tipa care i-a atras atentia in ziua aceea, ii convine oriunde.
Bat la faptul ca noi complicam totul. Ei, saracii, sunt atat de simpli si de bine-intentionati incat ai ramane cu o falca in cer si cu una in pamant daca te-ai da un pic jos de pe norisorul tau roz si pufos si ai privi totul per ansamblu si cu obiectivitate. Ne asteptam ca tipii sa ne iubeasca asa cum vrem noi. Nu au cum sa reuseasca niciodata. Si asta e adevarul. Si cu toate ca nu o recunoastem, suntem perfect constiente ca poate ajung suficient de aproape cat sa ne multumeasca, dar niciodata nu vor atinge perfectiunea aia pe care o dorim noi. Nici nu au cum. Perfectiunea aia ne-o conturam noi in minte in functie de tot felul de idei, iar ei n-au de unde sa stie ce este in mintea noastra. Sa fim serioase, de multe ori nici noi nu stim ce bazaconii si balauri ascundem pe acolo si de unde le mai scoatem. Am ajuns la concluzia ca, daca vrei sa ai o relatie normala cu un tip, trebuie sa ii spui tu cu vocea ta gingasa si suava ce vrei de ziua ta,  cam cum ai vrea sa arate apartamentul ideal, cam ce rasa de caine iti place si restul detaliilor. Nu vrei sa ii spui verde in fata? Ok. Dar da-i macar niste detalii. Cred ca este infernal pentru ei sa caute ceva special si sa stea cu frica in suflet ca, dupa trei luni de cautare a cadoului perfect, acela sa nu se plieze nici macar la jumate din perfectiunea pe care noi i-o atribuim acelui cadou in mintea noastra.
Un alt lucru pe care nu o sa il intelegem niciodata este ca nu poti schimba un tip. Daca iti spune ca nu vrea sa faca copii, ca nu vrea caine, ca este vegetarian, ca nu vrea sa se casatoreasca, crede-l pe cuvant. Asta este ideea tampita numarul N la puterea minus infinit ( na..ca am transpus matematica in litere ) intitulata " daca ma iubeste cu adevarat, se schimba pentru mine " . Tu incearca asta si sa ma anunti cum iese. " Gura mea de aur " sustine sus si tare ca il vei face sa fuga mancand pamantul.
Am auzit la un moment dat ca, pentru o femeie, iubirea ideala este data tot de o femeie. Nu stiu cine a gandit-o sau daca a fost barbat sau femeie, dar a gandit-o al dracu de bine. Poti iubi o femeie exact asa cum vrea ea doar daca te pui in pielea ei..adica..sa fii tot femeie. Corect?

" Here’s your knife back, I finally got it out of my back. I’m sure you’ll be needing it again soon."

Intotdeauna am avut un crez personal cum ca voi trata oamenii la fel, indiferent de locul ocupat de ei in trecutul sau in prezentul meu. Mi-am promis mie, si nu numai, ca nu voi lasa pe nimeni si nimic sa ma schimbe si am sperat in acelasi timp, ca voi putea sa ma tin de promisiunea facuta. Aveam sa aflu mai tarziu ca imi voi incalca promisiunea in asa hal incat, dupa ceva vreme, ma voi hotari sa le raspund tuturor la intrebarea " Promiti? " cu  " Nu fac promisiuni. "
Am vrut sa fiu impartiala. Intotdeauna. Si am incercat ca, la vederea unui vinovat, sa privesc macar cateva secunde si din perspectiva lui si sa ii dau macar un pic de dreptate, si eu, din toti oamenii, sa ii inteleg motivele. Am ales sa ignor semne clare de nepasare si pur interes, extrem de evidente pentru mine si pentru ceilalti, in speranta ca voi transmite mesajul pe care il doream. Nu stiu, insa, a cui a fost greseala aici: eu, ca n-am stiut sa transmit mesajul in asa fel incat sa fie usor de inteles, sau ei, ca nu au putut sa-l inteleaga. Am ales, fara sa stau pe ganduri, interesul altora si nu numai al meu. Am ales sa fiu considerata o prioritate pentru ca, mai apoi, sa fiu tratata ca o optiune. Am ales sa ma mulez in asa hal incat deformam realitatea si imi deformam propria realitate si imaginea din oglinda, sperand sa vada altii in mine ceea ce mi-as fi dorit eu sa vada. Pe scurt, am crezut ca daca imi ofer ajutorul, voi fi si eu ajutata la randul meu la nevoie.
Acum cateva zile, am primit un apel de genul..nu am neaparat nevoie de ceva, voiam doar sa-mi auzi vocea in timp ce aceasta iti sugereaza ca viata mea merge minunat fara tine. Si bineinteles, pe langa aceasta sugestie indusa, mi se cerea si ajutorul de care avea respectiva persoana nevoie. Evident, mi-am facut numarul si am ajutat.

Iti multumesc mult de tot. Probabil ca iti dai seama ca intr-adevar este vorba despre tine daca ai rabdare sa citesti, bineinteles sarind peste aburelile de mai sus care te plictisesc teribil. Poate pentru ca am momentele mele de lasitate sau poate pentru ca pur si simplu m-am plictisit sa imi mai bat gura de pomana am ales sa scriu aici in loc sa iti spun asta atunci la telefon sau intr-un mesaj. Alege tu care te pune pe tine intr-o lumina mai buna pentru ca oricum astea sunt criteriile tale dintotdeauna. Nu ma intereseaza catusi de putin actuala si minunata ta viata si asta sa iti intre bine in dovlecelul purtat pe umeri ca sa nu-ti ploua in gat. Nu mai incerca  prin pretextul unui mic ajutor pe care ti l-as putea oferi, sa imi faci sinteza vietii tale de cand n-am mai vorbit. Nu ma afecteaza, deci nu-mi pasa. Si cu toate ca nu am mai refuzat pe nimeni pana acum in oferirea ajutorului, incearca sa faci asta pentru mine. Pune si tu pe altcineva pe " help dial " in locul meu. Linia mea chiar s-ar putea sa fie blocata pentru tine. Nu stii niciodata ce iti rezerva ziua de maine ;)
Cat despre intrebarea frecventa pe care o aud: " Auzi...poti sa ma ajuti si pe mine cu ceva? "...sunt perfect lucida cand spun ca o sa zic intotdeauna da, chiar si cu un nod in gat..dar inainte sa intrebi asta, daca esti om si daca sustii ca ma cunosti de ceva vreme si daca vezi ca sunt totusi mai mereu dispusa sa te ajut, mai gandeste-te si tu sa mai dai un semn de viata din cand in cand. Poate mor si imi ratezi inmormantarea.

P.S. Mama face coliva buna, sa stiti.
P.P.S. Decat cei care ma stiu de nebuna vor intelege ironia din ultimele doua fraze.
<3

“ That was the thing about the world: it wasn't that things were harder than you thought they were going to be, it was that they were hard in ways that you didn't expect.”

Suntem fiinte umane..si totusi, cel mai des, uitam sa fim oameni.
Primim frumusete in dar atunci cand ne nastem si totusi avem vaga si constanta impresie ca orice am obtine cu ajutorul hainelor, a accesoriilor si a machiajelor scumpe este mult mai bun decat ceea ce avem deja.
Primim un cufar intreg de sentimente, bine sigilat in adancul sufletului, menit a fi deschis la orice moment si totusi facem orice pentru a se asterne praful pe el.
Primim viata in dar, si nu orice fel de viata. O viata pe care o putem cizela, pe care o putem face sa creasca exact asa cum creste painea pe vatra, o viata numai a noastra si, o data cu ea, avem privilegiul de a ne-o impleti cu viata altora. Si in schimb, noi ce facem?
Ne lovim la cap inca din prima zi de viata si uitam sa fim oameni. Si vreau sa il vad pe ala care incearca sa nege. Sa fim seriosi..cand a fost ultima oara cand ai ajutat un om sa se ridice dupa ce a cazut? Cand a fost ultima data cand ai tinut usa deschisa pentru cineva care voia sa intre intr-o incapere? Cand ai lasat ultima oara o persoana inaintea ta la casa in supermarket intr-o zi aglomerata de luni? Cand a fost ultima data cand ai stat sa privesti un copil care se joaca? Cand a fost ultima data cand ai ajutat pe cineva? Din placere si nu din obligatie? Doar din simpla idee ca poate el a fost o data acolo pentru tine si acum poti tu sa fii acolo pentru el? Cand ai privit ultima oara in ochi un strain si i-ai spus " stai linistit, o sa fie bine " ? Cand?
Uitam mereu sa fim oameni. Dar intotdeauna o sa ne amintim gresit ca viata asta, sau ce o vrea ea sa fie de fapt, este o competitie. Trecem prin ea avand impresia ca este un maraton unde clasamentul intr-adevar conteaza. Scoala, facultate, serviciu..suntem in stare sa ne calcam pe capete, sa ne aruncam cenusa in ochi si asta pentru ce?
Pentru ca am ajuns sa tinem la lucruri si sa ne folosim de oameni.
Pentru ca omenirea a inteles total gresit conceptul de societate.
Pentru ca avem impresia ca lucrurile ne reflecta acum ca fiinte umane.
Pentru ca am facut un sport national din a vinde oameni pe realizari si " succesuri " false.

Dorinta mea cea mai mare?
Sa intalnesc un om.