Ajungi la
un moment dat sa iti dai seama de cum evolueaza lucrurile, fie ca tin de tine,
fie ca nu. Da, din pacate sau din fericire, pentru ca nu am reusit inca sa
inteleg, viata continua sa curga, chiar daca unii dintre noi raman
in urma sau incearca sa stea nemiscati.
Ajungi la
un moment dat sa te simti ca intr-o sala de cinema privind la un ecran pe care
se difuzeaza un film al carei carti l-ai citit deja. Stii exact unde vor ajunge
lucrurile, care dintre personajele principale va muri si cum li se va schimba
viata celorlalte. Exact ca in sala, incerci sa tipi la ecran sperand ca
personajele te vor auzi si nu vor face aceleasi greseli ca cele pe care le-ai
citit tu in carte. Indiferent de cat de tare urli, filmul continua si, din pacate,
concluzia este aceeasi pe care o stii si tu.
Asa e si in
viata. Dupa ce incepi sa prinzi cum se succed evenimentele in viata ta, incepi
sa devii un pic de Nostradamus, in sensul rau al conceptului, si sa iti dai
seama cand urmeaza sa se intample ceva rau sau cand te va izbi ceva de bine.
Simti momentul in care lucrurile se vor schimba si vor lua o intorsatura cu
totul si cu totul diferita de cea normala si ai vrea sa faci ceva, dar nu poti.
Fie nu reusesti sa te faci inteles, fie nu vrei, fie pur si simplu nu mai simti
nimic si ai impresia ca ceea ce faci, faci degeaba.
E foarte
interesant cum se ajunge pana la nivelul asta de nepasare. Pentru ca sa stai si
sa privesti cum cei din jurul tau isi distrug viata si distrug tot ceea ce este
in jurul lor o data cu ei si tu sa nu
faci nimic, cu toate ca poti si esti perfect capabil sa intelegi ca se va
ajunge la un grad imens de autodistrugere, asta este semn de nepasare. Si
intrebarea nu se mai pune la nivelul lor si de ce iau ei anumite decizii care te
influenteaza si pe tine si pe cei din jurul tau, ci ce te tine pe tine de fapt
sa nu le deschizi ochii pentru ca ei sa isi dea seama ca gresesc.
Dupa cum
spuneam, e vorba de nepasare. Nepasarea e probabil cea mai groaznica stare,
pentru ca in niciun caz nu se poate numi sentiment. Ce te face sa ajungi pana
la ea? Ma indoiesc profund ca pot sa fiu atat de punctuala, dar pot, totusi, sa
incerc sa redau anumite aspecte. Dupa o anumita perioada, devii o carcasa fara
suflet. Din dorinta de a nu depinde de nimeni si nimic, ajungi sa o dai intr-o
extrema din care nu te redresezi foarte usor decat daca vrei. Ajungi sa nu-ti
mai pese de nimic. Stii dorinta aia de a nu simti nimic, de a nu te afecta nimic,
de a fi imbatabil, intr-un fel pompos de a spune? Eh, asta e nepasarea din punctul
meu de vedere.
Da, este
cea mai groaznica stare. Este groaznic sa ajungi in momentul in care ai pierdut
atat de multe lucruri, atat de multi oameni si atat de multe sentimente in
repetate randuri si la interval foarte scurt de timp. Nu esti afectat pe moment
de ceea ce ti se intampla. Dar, treptat, treptat, incepi sa faci selectie la lucrurile si la oamenii pe care ii accepti langa tine
si in viata ta. Treci pe strada pe langa trecut, nu saluti, nu te uiti la el si
nici nu intorci capul dupa. Trecutul e usor inlocuit de altceva care la prima
vedere este cu mult peste nivelul tau de asteptare. Stai linistit, chiar si cu
gratarul pus la suflet, tot vor patrunde mizerii in el. Lucrurile se complica
si ceea ce era peste asteptarile tale se dovedeste a fi la fel ca ceea ce aveai
inainte. Cam asa se intampla pe toate planurile. Si ajungi sa nu-ti mai pese.
De ce zic
ca e groaznic? Atunci cand iti pasa, iti doresti sa gasesti puterea de a nu-ti
mai pasa de nimic. Ai grija, s-ar putea chiar sa reusesti. Dar esti sigur ca
vrei asta? Esti sigur ca vrei sa nu mai simti in momentul in care ceva rau
apare in viata ta? Foarte bine, asuma-ti riscul. Din proprie experienta iti
spun ca nu vrei sa ajungi asa.
Nu vrei sa ajungi sa iti fie indiferent daca ai
pe cineva langa tine sau nu si nu vrei sa ajungi sa nu mai stii sa faci
diferenta dintre fericire si tristete. Nu vrei sa stii cum e sa nu mai cunosti
frica de a pierde pe cineva drag din viata ta sau bucuria pe care o simteai o
data cand iti vedeai cel mai bun prieten.
Nu vrei sa stii cum e sa nu mai simti nimic cand pleci din casa in care
ai trait atatia ani, nu vrei sa stii cum e sa nu te mai
impresioneze un rasarit sau sa nu mai simti fiori atunci cand te saruta cel de
langa tine. Nu vrei sa iti fie indiferent daca dormi singur sau daca te ia
cineva in brate si te inveleste daca simte ca dardai de frig langa el in
pat. Nu vrei sa nu iti mai fie dor, sa nu mai simti melancolie, sa nu te mai
napadeasca amintirile in momentul in care intri intr-o camera in care ai auzit
si ai simtit multe lucruri pentru prima oara, nu vrei sa nu mai stii sa
apreciezi un compliment si nu vrei sa ajungi sa nu mai poti sa crezi pe nimeni,
nici macar proprii parinti. Nu vrei sa ajungi sa nu mai poti sa plangi si sa iei toata viata ca pe o gluma. Nu vrei sa ajungi la
stadiul in care iti moare sufletul si sa simti cu fiecare particica din corpul
tau asta si totusi sa nu faci nimic. Nu vrei sa ajungi sa te simti singur si sa
fii inconjurat de atatia oameni care ar da orice sa te tina langa ei, sa te ia si cu bune si cu rele si sa te aprecieze si tu
sa nu zici nimic in momentul in care ei te cearta pentru ceea ce ai ajuns. Nu
vrei sa ajungi sa nu mai crezi un om cand iti spune ca ii pasa de tine. Nu vrei
sa ajungi sa privesti cum lucrurile se schimba dramatic in jurul tau si tu sa
nu ai nici cel mai mic imbold in a face ceva in privinta asta. Sa stai acolo,
picior peste picior si sa privesti, gandindu-te doar ca este ultima oara cand
vei mai trece pe aici. Nu vrei sa ajungi sa nu-ti mai pese ca iti mai vine o
aniversare care nu va fi cu nimic diferita de celelalte, doar ca vei mai
imbatrani cu 365 de zile. Crede-ma, nu
vrei sa simti ca nu mai ai nimic de pierdut.
Si asta ma
trimite inapoi la inceputul postarii. Ajuns in momentul asta, iti dai seama
cand oamenii din jurul tau fac ceva gresit, simti asta in toate modurile
posibile si esti perfect constient ca daca lasi treburile neterminate, vei
ajunge intr-un alt peisaj. Intrebarea e de ce nu faci nimic in privinta asta?
Poate
pentru ca ai invatat ca oricat de tare ai tipa, nu o sa te asculte nimeni.
Poate ca pana la urma asa e sa fie. Poate asta esti tu de fapt. Un spectator.
Unul care a citit mult prea multe carti inainte de a vedea filmele si ai deja o
afinitate in a simti impactul unui holocaust ce urmeaza sa vina. Oricum ar fi, in
mod normal ar trebui sa iti pese si sa faci ceva in privinta asta pentru ca nu
te afecteaza numai pe tine.
Ce te tine
calm este ca tu oricum nu mai ai nimic de pierdut.
Pana la urma, ce nu te
omoara, te face oricum mai puternic, nu?
