Viata e frumoasa daca nu lasam ranile sa ne transforme..

" Spunea cineva ca emotiile puternice sunt cele care ne zdruncina intr-atat incat sa ne dea posibilitatea sa descoperim mai mult, sa schimbam mai mult si sa si exprimam asta intr-un final.."

Orice suflet ce simte nevoia de mangaiere are un loc special, in propria locuinta sau in afara ei. Unii viseaza pe veranda, altii isi ingroapa sentimentele pe o banca laturalnica in parc sau privesc reflexia lunii in lac. La mine, insa lucrurile sunt aranjate intr-o maniera diferita. Persoanele care si-au abatut pasii prin viata mea stiu ca " locul meu de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului " este in curtea din spate a casei mele, un fel de coltisor ferit de lumea de afara, numai si numai al meu.

Stand turceste pe asfaltul intotdeauna rece si de multe ori umed, aprind o tigara si las fumul sa pluteasca linistit in aer. Ador mirosul de tigara proaspat aprinsa, e ceva ce imi aminteste de copilarie, cand tata inca fuma si stateam pe langa el pentru a simti mirosul. Amestecul acela unic de after-shave barbatesc amestecat cu fumul de tigara si cu mirosul de tutun umed intotdeauna imi va trezi amintiri placute. O adiere blajina de vant trimite fumul sa mi se impregneze in par, in haine, in piele, imbibandu-se in sange si in suflet. Cafeaua, al doilea drog al meu, aluneca usor, intocmai ca un afrodisiac ce creeaza un moment prielnic al visarii.

Pierd uneori numarul tigarilor pe care le risipesc gandindu-ma la cat de multe prioritati am modificat in ultima perioada. Parca nu imi vine sa cred. Intotdeauna am cautat explicatii plauzibile, logice in momentul in care cineva ma ranea sau ma calca pe orgoliu, intotdeauna am incercat sa fiu o prietena buna si sa ma fac placuta tuturor, sa impac pe toata lumea, sa ma impart in mod egal pentru ca nimeni sa nu iasa in dezavantaj, sa tin cont de parerile altora si de foarte multe ori sa renunt la ale mele pentru a le fi celorlalti bine. Pana am fost pusa fata in fata cu o usa. Usa de al carei maner am impins. Si asteptarile mele legate de cine o sa fie dincolo de acea usa au fost spulberate, impreuna cu ordinea in care erau aranjate lucurile in viata mea.

Pentru un moment am avut senzatia ca lumea mea s-a prabusit cu totul. Ca si cum un uragan s-ar fi abatut asupra intregului meu destin si ar fi maturat totul in jurul sau. Ca in ciuda lucurilor pe care le-am facut, nimanui nu i-a fost suficient sa ramana langa mine exact in momentele in care aveam nevoie de ajutor. Am alergat dupa unii, am implorat, am sunat oferindu-mi ajutorul si am crezut pana in ultima clipa ca nu vor pleca de langa mine. M-am inselat de fiecare data. Ce a contat enorm de mult a fost palma plina de invataturi primita de la cei pe care ii dadusem uitarii. Intotdeauna am fost convinsa ca am facut cele mai bune alegeri, dar acum urma sa imi deschid ochii cu adevarat si sa vad cat de tare m-am inselat in numeroase privinte.

In timp ce culegeam resturile din mine si incercam sa le lipesc, cei pe care ii uitasem mi-au intins o mana de ajutor. O graunta de speranta. Care mi-a dat viata si m-a ajutat sa ma ridic de unde eram, sa ma scutur de praful de durere si de amintiri si sa incerc sa o iau de la inceput. Credeam ca singura. Dar mi-au demonstrat contrariul. M-au invatat ca poate eu nu le-am dat destula importanta intr-un anumit moment al vietii mele, dar ei m-au pastrat in sufletul lor si au simtit strigatul de ajutor pe care il emanam prin fiecare celula a pielii mele.

Nu am cuvinte si nici nu o sa fiu capabila sa le multumesc indeajuns intreaga mea viata, atat cat a mai ramas din ea, pentru avantul pe care mi l-au dat. Ei mi-au fost ca o a doua familie. M-au luat de mic copil si m-au ajutat sa cresc, ca pe urma sa ma lase sa zbor si sa invat singura pe pielea mea ce inseamna viata . Ei bine..am invatat alte lucruri acum. Oamenii  vin si pleaca cu sau fara motive din viata ta. Sunt simpli calatori care ti se vor alatura uneori, alteori vor astepta urmatorul tren intr-o gara diferita. Unii te vor ridica, altii te vor dobori. In unii vei avea incredere si te vei insela, altii ti-o vor castiga doar luandu-te de mana sau privindu-te in ochi. Pe unii vei vrea sa-i ajuti si te vor respinge. Asa sunt oamenii. Unii sunt facuti sa ramana in viata ta, altii doar sa faca un popas ca pe urma sa plece. Poate va fi o alegere buna pentru ei, poate nu. Nu asta conteaza pentru tine. Pentru mine, personal, nu mai conteaza felul in care am fost lovita de ei. Vreau ca ei sa stie ca intotdeauna cand vor avea nevoie de mine si daca vor avea nevoie de mine, voi fi acolo. Pentru ca indiferent de ceea ce s-a intamplat, evenimentele m-au facut sa merg mai departe...si ei intotdeauna vor fi capitole frumoase pline de invataturi din viata mea ce nu le voi putea sterge niciodata din carte si nici nu voi putea rupe filele. Iar cei care m-au scos din mal sunt si acum langa mine si stiu, undeva in adancul lor ca postarea asta le este adresata direct si ca intotdeauna vor avea un loc caldut si la adapost in sufletul meu. Un " multumesc " cred ca este mult prea depasit pentru ceea ce inseamna ei pentru mine in acest moment.

Fumul de tigara pluteste usor prin aer. Sunt locuri prin care am trecut de atatea ori cu unii si locuri in care am fost doar o data cu altii. Gara, orasul in care m-am nascut, bulevardul, facultatea, Bucurestiul, centrul...locurile astea sunt doldora de amintiri cu ei. Cand imi purtam pasii singura pe acolo ma simteam mica si lipsita de puteri. Pierdeam ore intregi privind o banca si amintindu-mi cate lucruri frumoase, cate poze, cat suflet a ramas in acel moment. Acum trec pe langa acele locuri, retraiesc tot, pentru ca nu voi putea uita nimic niciodata si parca si vantul are o mireasma caracteristica in acel loc, dar ma cuprinde o senzatie placuta de liniste. Sunt impacata cu ceea ce am ajuns si stiu ca asa a fost sa fie. Si indiferent de ce as vrea eu, lucurile intotdeauna se vor aranja asa cum trebuie. Tine doar de timp ca eu sa imi dau seama.
Acum, sufletul meu se vindeca.

Dedicat voua, oamenilor din viata mea. Voua va datorez ce am acum. <3

Unde se duc amintirile atunci cand le uitam?

Se cerea de mult mirosul unei zile posomorate de octombrie...
Una din acele zile lungi tomnatice cum erau acelea in care pasii lor batatoreau fiecare coltisor de bulevard. In care umbrelele sau pelerinele de ploaie erau accesorii in plus, iar ceaiul de iasomie de la cafeneaua de pe dreapta era deja obicei sfant.

Unde se duc amintirile atunci cand le uitam?
Exista un loc atent proiectat in fiinta fiecaruia in care sunt lasate prada timpului? Exista  o debara, un loc ingust, un lift vechi, o magazie ruginita in care putem sa le ingropam si sa fim siguri ca nu vor iesi de acolo? Sau raman ele imprimate in locuri, momente, timp, persoane pentru a le face din ce in ce mai frumoase si mai placute la atingere?

Amintirile suntem noi. Zi de zi ne ghidam existenta limitata dupa amintiri. Evitam anumite locuri din cauza amintirilor. Poate timpul sterge usor o parte din ele. Dar intotdeauna ramane acea parte in eul nostru care undeva, in interior, ca o voce in fundal ne spune ca pe aici am mai trecut o data, ca mirosul asta ne-a mai insotit undeva, ca fatza aceea prietenoasa din metrou ne-a zambit si intr-o alta zi.
Amintirile ne fac sa ne regasim locul, sa ne reancoram in realitate, sa ne trezim si, incet-incet sa o luam de la capat. Unii spun ca dor, altii ca sunt dulci-acrisoare, poate chiar amarui, pentru ca ne fac sa retraim lucruri pe care vrem sa le lasam in urma cu orice pret. La unii au miros de iasomie, la altii de mere cu scortisoara. Unii vad o banca, altii vad o imbratisare si un sarut.

Amintirile m-au facut ceea ce sunt acum. Armonios sau mai putin, intelept sau poate nu, carismatic si ironic in acelasi timp, eul meu a hotarat sa nu arunce amintirile si sa nu le dea uitarii intr-un sertar uitat al mintii. S-a hotarat ca ele sa fie folosite cu indemanare pentru a ajunge ceea ce sunt acum.

" Mi-a intrat in ochi o amintire. "

Ziua de ieri s-a sfarsit noaptea trecuta...

E unul din acele momente in care te opresti in mijlocul sufletului tau, intorci capul si incerci sa deslusesti ceva prin atatea aschii de amintiri. Nu. Lasa timpul sa-si faca treaba si continua sa mergi. Ajungi unde trebuia sa fii de foarte mult timp si te privesti singur in ochi... iti vezi buzele miscandu-se, iti auzi cuvintele, te simti cu toata fiinta ta, si totusi..cum ai ajuns aici?

Acum un an, pe vremea asta, totul parea perfect. Viata iti era planificata la secunda. Stiai exact unde trebuie sa fii, cu cine si de ce. Stiai cine are nevoie de tine si langa cine trebuie sa ramai in cazul in care nu ti se dadea de inteles acest lucru. Stiai pe cine trebuie sa ajuti, stiai cine te ajuta, stiai tot ce trebuia sa faci. Atunci.
Greu de crezut chiar si pentru realitatea inconjuratoare, dar mai devreme sau mai tarziu aveai sa afli ca temerile ti se pot adeveri. Ca poti sa te inseli chiar si in privinta oamenilor in care o data aveai incredere, ca poate sa ti se ia de mult mai multe ori decat ti se da, ca viata poate merge mult mai anapoda decat credeai vreodata. Ca vor exista cuvinte pe care nici tu nu credeai ca le poti spune cuiva, ca vor exista lucruri care te vor rani atat de tare incat te vei schimba.
Esti desfigurat, complet dezbracat si aruncat in strada plina de oameni care, grabiti sa ajunga fara sa intarzie acolo unde cred ei ca trebuie sa fie, nici macar nu te observa. Pieptul tau este ud de atata ploaie, pielea ta este sfasiata de talpile celor care calca pe tine, iar tipetele tale sunt acoperite de vuiala celor din jur. Un chip prietenos, o fata cunoscuta, orice ti-ar fi acum de ajutor. Si, in loc sa astepti, te ridici, iti cauti haine pe masura si astepti, intr-un colt al unui bloc, sa ti se vindece ranile chipului.
Da. Probabil ca am reusit sa ies din cea mai urata perioada a vietii mele. Putin zis furtuna, mai degraba uragan. Reparam o particica, se rupeau alte cateva. Am pierdut oameni importanti din viata mea si nu mi-e frica sa recunosc asta. M-am intors cu gandul de a repara ceva, dar am fost batjocorita. Am pierdut prieteni, am castigat altii. Am aflat adevaruri dureroase si mi-am dat singura seama ca nu este bine sa iti oferi increderea pe tava. Inainte, mi se lua de zece ori si mi se dadea inapoi doar o data. Acum, totul e altfel. Soarele pare sa rasara din nou la locul lui, iar spatiile goale par a se umple cu sentimente de mult uitate.
Da. Pot spune ca am invatat sa cresc. Si le multumesc celor care au fost langa mine si inca sunt ca sa imi ofere sprijinul lor neconditionat.
<3