Pentru ca, pentru unii, doliul national nu inseamna nimic...

Romania in doliu national dupa evenimentul de vineri seara din Club Colectiv; 32.000 de bucuresteni in strada cerand demisii si linsarea vinovatilor; inmormantari; disparitii; donatii de bani si de piele; altare de lumanari in toate orasele...wait what? ca parca saptamana trecuta era relativ liniste in tara.

Ramai fara cuvinte in fata unui eveniment dramatic de o asemenea amploare. Stim cu totii despre ce este vorba. Canalele de mass-media si-au demonstrat, inca o data, ajutorul lor "nemaipomenit" in relatarea macabra a evenimentelor. De cateva zile, Romania plange...de cateva zile, toate posturile tv difuzeaza detalii despre ce s-a intamplat in nenorocita aia de seara in acel club. De cateva zile,"mari valori ale neamului" isi fac aparitia pe unde apuca si isi dau cu parerea aia proasta a lor despre ce s-a intamplat in seara fatidica, cum o numesc ziaristii lui peste-prajit, de vineri, 30 octombrie.

Fac parte din generatia care nu a simtit pe pielea ei niciun eveniment major. Daca imi scormon bine prin ungherele mintii, poate ca imi aduc aminte de vreo 2-3 cutremure si niste inundatii prin tara siii..cam atat. Bine...si prabusirea turnurilor gemene, dar eram prea mica la acel moment si o intrebam pe mama ce e cu avionul ala de il tot arata astia la tv (cata infantilitate). Deci, cam atat. Generatia noastra, astia de dupa 89, generatia copy-paste, "tineretul din ziua de azi" cum va place sa ne porecliti prin autobuze cand nu va lasam sa stati pe scaun dupa ce ati petrecut doua ore sa puneti preturile la piata, astia needucati si cum mai suntem noi, caracterizati de incultura si de dorinta de a toca cluburile, generatia crescuta de voi (sa nu uitam acest aspect), satanistii si depravatii, noi nu am trait asa ceva pana acum cateva zile. Nu am trecut prin razboaie si nu am simtit cutremurul din '77 pe pielea noastra. Nu am facut armata, nu am tras in viata noastra decat cu pistoale cu apa si cel mult cu bile si nu am vazut blocuri clatinandu-se in viata noastra.

Dar voi..mari valori ale neamului...poate ati trecut prin asa ceva. Si, o data cu trecerea asta prin evenimente care v-au marcat, v-ati pierdut toate valorile umane pe care le-ati avut. Ma rog...asta daca le-ati avut vreodata.

Cum poti spune tu, ca om, ca oamenii aia si-au meritat soarta, ma? Cum poti sa decazi atata, ma? Bai...bai..oamenii aia...oamenii aia au dat mana cu moartea in seara aia. Iti poti imagina ce inseamna sa arda pielea pe tine? Sa iti ia foc hainele si sa ti se topeasca pe piele? Sa iti curga burete ars pe fata? Eu, una, nu pot. nu am capacitatea sa gandesc pana la punctul ala pentru ca, Doamne-ajuta, am fost ferita pana acum de asa ceva. Si sper sa fie cineva acolo sus sa ma fereasca in continuare. Ma gandesc doar  in ce hal doare cand te arzi la aragaz, cand faci o basica, cand te arzi din greseala cu fierul de calcat...IDIOTILOR!!...oamenii aia au ars de vii acolo. Oamenii aia n-au putut sa mai respire de cat fum era in nenorocitul ala de club, oamenii aia nu stiau ce sa mai faca sa scape de acolo, s-au calcat in picioare, au mers pe ideea "cine e mai tare, reuseste", unii au iesit, altii nu, unii au iesit si au intrat sa ii salveze si pe altii, iar tu, ca o valoare ce esti, stai pe scaun in fata calculatorului si butonezi ca "asa le trebuie daca il slujeau pe Satanta"? Sau, mai rau, umplii scaunul de la tv cu opulenta ta mistuitoare si comentezi? Stii tu ce inseamna sa fii erou? Stii tu ce au simtit oamenii aia cand au realizat ca ei sunt afara iar prietenii lor sunt inca undeva inauntru si se transforma in cenusa? Ai tu habar de asa ceva? Nu, nu ai..si nici eu si nici altii...nu stiu decat ei...si ghice ce: 32 dintre ei nu mai sunt printre noi sa povesteasca, sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca au scapat teferi din carnagiu, sa vada ca sunt decorati post-mortem. Probabil nu vad nici cata durere, nepasare, cat dat din umeri si invinovatiri pasate de la o autoritate la alta au lasat in urma lor si nu va vad nici pe voi ca numiti satanisti. Si asta e bine. Sunt linistiti acolo unde sunt. Tineti-va nesimtirea in frau, inghititi in gusa aia de porc/scroafa toate cuvintele urate pe care le adresati si respectati-le memoria. Nu aveti niciun drept sa ii judecati, nu aveti nici constiinta, nici cunostinta...nimic...nu aveti nimic...sunteti niste scursuri ale societatii care va mascati in spatele "religiei" voastre proprii..nu stiu de ce religie considerati voi ca apartineti, dar religia noastra, a oamenilor normali, ne spune ca Dumnezeu nu isi reneaga copiii. Dumnezeu nu omoara 32 de oameni si raneste inca 184 ca asa ar el chef...insa prostia si nepasarea da.

N-am cuvinte sa imi exprim suficient de bine frustrarile la adresa voastra. Sunteti niste inapti si niste inadaptati blocati in idei proaste si dezinformare. De unde ati scos voi desteptilor ideea ca il slujeau pe Diavol? Ca erau in seara de Halloween in club? Pai..hai sa va lamuresc eu suplimentar: 1. In seara aia, calendaristic vorbind, nu se serba Halloween-ul. Halloween-ul se serbeaza in dataa de 31 octombrie. Cand a luat foc clubul? Pe data de 30, idiotilor, 30 seara, vineri. Toate sarbatorile de Halloween erau programate pentru sambata, boilor. 2. Banuiesc ca ati auzit la toate canalele de stiri ca era vorba de o lansare de album, nu de o sarbatoare care, apropo, are origini celtice, nu satanice si se serbeaza intocmai pentru  a alunga spiritele rele, nu pentru a le chema (ideea de costumare tocmai la asta se presupune ca ajuta..te imbraci in dovleac, te strambi si sperii spiritele malefice, stii?). Nu suporti sarbatorile imprumutate..ok..perfect de acord cu asta. Nici eu. Dar de Valentine's Day ii iei un trandafir rosu lui nevasta-ta? O cutie de bomboane? Ala nu se mai pune, nu? De Dragobete uiti, nu-i asa? Sa cautam in legende care e mai sinistra? Halloween, Valentine's Day, Dragobete, Martisor, Sambata Mortilor? Degeaba...tot un inapt o sa ramai.

Puteau sa o slujeasca si pe tata floarea din deal, bai tampitilor. Nu asta face diferenta. De cand se decade din statutul de om normal, statut fixat de voi cu mintile voastre inguste, pe baza muzicii ascultate sau pe baza obiceiurilor? Vreti sa vin sa va spun ca ati fi meritat sa ardeti voi in locul lor pentru ca voi ascultati manele si muzica populara? Idiotilor, oamenii aia s-au dus in club sa asculte muzica si sa se simta bine intr-o seara de vineri, vorba aia, dupa munca, facultate si altele. Dupa o saptamana plina de "lucruri de facut". S-a intamplat o tragedie. Au murit 32, iar restul, Dumnezeu stie ce-i asteapta. Nu serba nimeni nimic, nu invoca nimeni niciun Diavol. Era muzica si atat. Satanista, nesatanista, putin conteaza. Daca erau manele era mai bine? Nuuu..."aia erau tigani, bine ca au murit", ati fi zis voi discriminatori infecti ce sunteti.Daca lua foc o biserica, ce mai ziceati? "Aia erau pocaiti, asa le trebuie" Voi nu vedeti cat de absurzi puteti fi? Daca, Doamne fereste, fiica/fiul/cunostinta era in club, tot satanist era? Femeia de serviciu care a murit tot satanista era? Sau barmanul? Sunteti niste...n-am termen, zau ca n-am termen, care stau toata ziua si isi dau cu parerea ca niste imbecili, plini de ura invidie si discriminare, care il decad, pe baza unor prejudecati, pe om din statutul lui de OM. In tot acesti timp, in care voi aruncati cu ce aveti mai prost in oameni, Cce face BOR-ul vostru drag, de tot il ridicati in slavi, pentru victime? Va spun eu ce face...BOR-ul nu vine neinvitata. Bine...neinvitata si fara un tarif fixat in prealabil.

Cine v-a indoctrinat atat de tare, mai oameni buni? Cine? Cand o tara intreaga plange, cand oamenii isi doneaza pensiile lor amarate si copiii alocatiile, cand lumea suna disperata ca vrea sa doneze piele...in marea asta de oameni solidari, cum puteti voi sa va asezati frumos pe un piedestal si sa va dati cu parerea ca si-au meritat-o? Nici macar un caine nu merita sa arda cum au ars oamenii aia in Club Colectiv. N-aveti suflet ma...voi nu sunteti oameni. Voi sunteti experimente esuate ale societatii, blocate intr-un cinism de nedescris care refuza orice evolutie. In schimb, sunteti maestrii involutiei.

Hai sa va spun eu un lucru. Am ascultat si ascult muzica rock. Si manele (cele vechi, ca astea actuale sunt niste porcarii). Si muzica populara. Si lautareasca. Ringtone-ul de la telefonul meu este Fur Elise (nu stiti voi ce e asta, e ok, dar va spun eu ca poate ati mai auzit pe la intelectualii astia de la tv - Ludwig van Beethoven)...eu ce sunt de fapt? Ia lamuriti-ma...un pic de satanist, combinat cu preacurvie de la manele, o betiva a neamului nostru scump si drag? Merit si eu sa ard intr-un club cum au ars oamenii aia? Ia..lasati idiotismul sa curga din voi si lamuriti-ma si pe mine. Idiotilor...cu putin noroc, satanistii astia cum ii numiti voi s-ar putea sa nu fi murit degeaba. Banuiesc ca tineti televizoarele deschise constant sa nu cumva sa ratati vreo mega-ocazie sa mai improscati pe cineva cu ... noroi, sa zicem. Imbecililor...satanistii au iesit in strada pentru satanistii lor morti in incendiu. Fi-mi-ar gura de aur ca cuibul de pupaza, cum se zice in popor, tare mi-ar placea ca satanistii astia sa va dea jos politicienii pe care tot voi, cretinilor, i-ati ales in urma unei sticle de ulei si a unei pungi de faina.

Cat despre BOR, nu am cuvinte suplimentare. Preafericiteee..lasa nitel jos geamul de la E-Classe-ul tau cumparat din banii platiti la stat de mine si de familia mea sau ce ai tu acolo. Hai sa te intreb cateva lucruri. Nu vii neinvitat sa dai de trei ori din cristelnita si sa behai cateva cuvinte in memoria celor decedati? Nu bati clopotele cand Romania e in doliu national? Din cate am invatat eu la istorie, asa se anuntau tragediile pe vremuri, dar in fine, poate dormeam pe banca si am visat, cine stie?. Vrei tarife fixe cand inmormantezi? Cand botezi un copil? Cand faci o nunta? De ce ma, tu n-ai salariu? Scoti banii din buzunar cand ti-i baga mama dupa parastas sa te uiti cati sunt si te uiti stramb la femeia asta care munceste atatea ore ca iti da prea putin? Ai pretentii, vrei sa te duca lumea cu masina pana la casa mortului ca tu nu poti sa iti deplasezi randurile de osanza aparute in urma vietii "grele" de popa? Atunci, scumpa mea BOR, sa te puna dracu, da..ai citit bine...dracu, sa te puna al cu coarne sa iti mai trimiti vreun reprezentant la mine la usa. Voi, indoctrinatii, pupati-i in fund in continuare. Problema voastra. Eu, una, nu ii mai tolerez. In momentul in care catolicii isi trimit reprezentantul sa aprinda o lumanare pentru mortii nostrii ortodocsi, in momentul in care Papa isi transmite condoleantele prin telegrama, voi nu puteti, ca n-ati fost invitati, nu? O sa am si eu rude sa-mi inmormantez, copii sa botez si oameni sa cunun...sa va fereasca cine o vrea sa va fereasca daca refuzati sa imi faceti vreuna din cele de mai sus fara sa pulsez bani in buzunarul vostru..ati calcat multi oameni pe coada cu lacomia voastra nemarginita si ati facut o greseala imensa. Noi, astia tineri, suntem credinciosi in felul nostru de a nu arata acest lucru. In schimb, ati calcat pe coada batranii. Batranii care au fost crescuti cu ideea ca un popa e sfant, ca popa este trimisul lui Dumnezeu pe pamant. Acum si-au dat si ei seama ca, in ziua de azi, acest trimis al lui Dumnezeu isi cam bate joc de datoria sa si, mai ales, de discipolii sai. Si sa nu uitam de datoria sa ca om. Asa ca, atunci cand o sa va prezentati la usile noastre pentru o mica atentie, sa fiti constienti ca muuulta lume o sa va bata obrazul. Si tare mi-e frica ca nu numai obrazul.

As mai avea o groaza de varsat aici, dar am cam obosit. Am obosit sa sper ca tara asta va fi bine vreodata. Ca vom putea vreodata sa rezonam toti in acelasi ritm. Ca ne veti privi vreodata, pe noi astia tineri, ca cea mai frumoasa si infinita resursa a Romaniei. Din punctul vostru de vedere suntem niste satanisti si niste depravati. De ce? Pentru ca suntem in cautarea unei oaze de energii la sfarsitul saptamanii si mergem in cluburi. Apropo..nu toti mergem acolo. Unii merg la biblioteca - aia sunt tocilari in opinia voastra. Unii merg la biserica - aia sunt pocaiti. Unii se duc in parc - aia sunt enervantii aia de va streseaza cu protejarea mediului. Iar satanistii, stim deja ce e cu ei. Traim ca sa ajungem la nenorocitul ala de week-end sa dormim si noi 4-5 ore pe noapte in loc de 2-3. Invatam, cascam gura pe unde putem sa absorbim cata informatie putem pentru a merge sa muncim sa ne ajutam parintii care au intrat majoritatea in datorii sa ne tina in facultatile in care dam zi de zi spaga pentru examene si in care conteaza doar daca vrea sa te treaca profu'. Pentru a deveni doctori pentru voi, ma nenorocitilor. Ne tocim creierii, ne nenorocim ochii si ni se stramba toate oasele in corp sa descoperim de ce basina voastra miroase diferit fata de ieri. Pentru a deveni adevarati avocati, stiti voi, aia cu justitia e oarba? Ne scolim pentru voi, ma boilor, ca sa va fie voua bine si refuzam sa plecam din tara asta mizerabila pentru ca noi chiar o iubim, pentru ca ne-am vazut parintii plecand si am crescut fara ei si noi nu vrem sa le urmam pasii, desi ne-ar fi mai usor asa...si voi ne faceti satanisti? De ce voi nu va duceati in cluburi? Pentru ca nu aveati asa ceva si pentru ca nu aveati nevoie. Voi aveati totul aranjat - casa, masa si loc de munca. Noi ne dam zilele pentru asa ceva si traim constient in fiecare zi ca n-o sa apucam pensia. Murim de tineri si degeaba. Murim in fiecare zi. Si mai ales, murim cu gramada cand realizam ca suntem ceva ce in niciun caz nu trebuia sa se nasca in Romania asta care isi numeste fiii satanisti...in Romania asta in care ai drepturi si obligatii, mai multe obligatii decat drepturi si pentru care platesti cu propria viata...in Romania asta care ne-a luat pana si libertatea de a ne simti bine dupa truda anilor numindu-ne satanisti, depravati, inculti, prost-educati...in ochii vostrii suntem niste nimicuri, noi care ar trebui sa insemnam totul pentru voi...si, cu toate astea, tot noi, satanistii, tineretul asta pe care il blamati pe oriunde si de fiecare data cand aveti ocazia, tot noi o sa va scoatem din ... ca sa nu va manance mustele...idiotilor...

As I lay awake, the only thing that's on my mind...is you.

Daca e ceva ce imi place cel mai mult in viata asta, acel lucru e ca imi place sa il privesc cand doarme. Din momentul in care l'am privit prima oara, in prima dimineata cand m'am trezit langa el, am stiut. Am vazut atunci tot ce a trebuit sa vad. Parca totul se vedea mai clar si atunci am stiut. Am stiut ca vreau sa ii vad chipul in fiecare dimineata cand ma trezesc. Sa am acelasi "ritual" in fiecare dimineata, cu toate ca monotonia nu ma caracterizeaza absolut deloc. Sa ma rotesc in bratele lui care ma invaluie in fiecare seara ( stie ca daca dormim altfel, dorm foarte prost si nu ma odihnesc cum trebuie ), sa ii sarut buzele moi de care santajistul se foloseste absolut de fiecare data cand vrea sa vada cum mi se furnica pielea si sa il privesc...sa il privesc cum doarme.
In acea prima dimineata de decembrie, m'am trezit pe pieptul lui. Nici macar nu eram impreuna asa ca nu indraznea, din bun-simt, sa-mi imbratiseze corpul. Iar sufletul...sufletul oricum mi'l imbratisase de cateva luni bune. M'a trezit parfumul lui, parfum pe care il simteam de fiecare data cand eram pe langa el si de fiecare data cand ma urcam in masina. Geamul ala intre-deschis, vantul si california scents'ul de cherry ii erau complice si il ajutau de fiecare data sa imi amestece gandurile. In dimineata asta, parfumul lui m'a trezit la viata si tot el m'a adormit la loc. Cand m'am trezit, el nu mai era langa mine, se dusese sa faca cafeaua.
Azi, la aproape un an dupa dimineata de decembrie de la moeciu..lucrurile stau un pic altfel. Eu scriu din sufragerie despre el, iar el ma cauta prin pat in dormitor. Ma trezesc, imi sarut iubitul, apoi ma duc sa fac cafeaua. Am de gand sa ii fac cafeaua pentru tot restul vietii, ca raspuns pentru cafelele facute de el in diminetile de la moeciu. Vreau sa ma intorc in pat, langa el, dar ma opresc in tocul usii. Ma opresc in tocul usii si il privesc...te'ai blocat vreodata uitandu'te la cineva cand doarme? Eu nu...e prima oara cand mi se intampla. Reusesc pana la urma sa ma misc din usa si ma intorc langa el in pat...il iau in brate si il sarut pe gat..pe obraji...pe par...pe frunte...si tot nu e suficient. Il strang mai tare in brate, il sarut din nou si ma ridic. Ma ridic si ma apuc sa scriu.
Sunt oribile diminetile cand trebuie sa plece la munca. Pur si simplu oribile. Atat de scurte si atat de banale. Cele doua alarme de telefon si radio'ul care parca ne violeaza intimitatea. Frigul pe care il simt cand se ridica din pat si se duce la baie. Tigara si cafeaua rece care amandoua intra cu noduri si golul in stomac pe care il simt cand coboara scarile. Ma uit dupa el pana cand face stanga la iesirea din parcare si ma intorc in patul care inca este cald de la el. Stie ca e un must-do sa imi spuna ca a ajuns cu bine la munca, chiar daca e doar la 5 minute distanta de casa.
Iar eu...eu ma intorc la patul deja rece si la asternuturile care miros a dimineata de 28 decembrie de la moeciu...incalzindu'ma cu imaginea lui cand doarme ...si cu gandul ca voi fi suficient de norocoasa sa am intreaga viata imbibata de el si de mirosul lui...

Femeie...

Interesante fiinte, femeile.

Si acum se aude vocea din spate: nebune..complicate..ne mananca zilele...psihopate..bla bla...

Ciocu-mic..toti o sa va indragostiti de una la un moment dat. Dar pana o sa o gasiti pe aia, una, o sa rupeti multe inimi in bucati pentru simplul fapt ca nu stiti ce vreti.

Cum arata ele de fapt pe interior (nu de alta, dar exteriorul il cunoasteti foarte bine, ca doar pentru asta le luati, nu?)? Pai uite cam asa...

Numarul 1: The first one. Primul care chiar a insemnat ceva in viata ei. Primul care a dat-o pe spate cu replici si mistouri si ea a picat in plasa, in ciuda cordialitatii ei innascute. Primul care a adus cea mai mare suferinta in sufletul ei pentru ca nenorocirea este de nedescris atunci cand te inseli prima data in privinta celui care iti tine mana zi de zi. Primul si singurul despre care ea a crezut ca daca o raneste o data, a doua oara nu o va mai face. Mare tampenie. Primul care a invatat-o ca barbatii nu se schimba, ci doar invata sa rosteasca minciuni noi. Primul la a carui plecare ea descopera ca despartirea nu este atat de dureroasa pe cat sunt de infecte scurtele momente – acele flash-uri – care ii vin in minte in momentul in care trece pe langa casa lui, in momentul in care sta in acelasi loc in care s-au despartit sau cand merge pe drumul pe care el o conducea acasa. Primul care a plecat de langa ea atunci cand avea cea mai mare nevoie de el. Primul, in lipsa caruia va intelege ca nu are nevoie de oameni part-time in viata ei. Primul, pe care se va satura sa il tot dea dracului, pentru ca, pana la urma, se va duce si singur. Primul...suficient ca sa ii dea seama ca nimeni nu ii merita lacrimile.

Femeie: Iubeste! Uita! Iarta! Regretele sunt, pana la urma, doar o pierdere de timp.

Numarul 2, 3, 4 etc...un fel de esec mai mic. De obicei, nu prea stiu ce vor de la ea. Sa o tina pana dimineata sau sa ii cheme taxi-ul afterwards. Sau poate ea nu stie ce vrea de la ei. Oricum, cu putin noroc, nu isi lasa impact prea mult asupra ei. Moving on...

Femeie: Continua sa iti imparti inima, chiar daca este in mii si mii de bucatele! (o sa vezi mai incolo de ce)

Numarul n (nu se stie cronologic cand urmeaza sa apara, dar, in mod sigur se stie cu ce scop): Se spune ca pe omul special nu-l recunosti dupa chip, ci dupa suflet. Si poti sa faci cunostinta cu el si sa nu te impresioneze, ba chiar sa te sperie. Si dupa mai mult timp, sa iti dai seama cine este de fapt. El iubeste „copilul”, chestia aia existenta in spatele femeii puternice care apare in public. Alaturi de el te vei convinge ca cele mai bune lucruri in viata, nici macar nu sunt lucruri. El te va lua de manuta si veti despacheta impreuna. El va conduce ca un nebun ca sa iasa cu tine la o cafea. El iti va purta de grija fara a cere nimic in schimb. El se va bucura enorm de prima imbratisare pe care i-o vei oferi, el iti va incalzi mana pe drumul de intoarcere de la Sighisoara chinuindu-se sa si conduca in acelasi timp. El iti va oferi atentia si timpul lui. Sinceritate. Rabdare. Intelegere. Cu el vei vorbi ore intregi...fata in fata sau la telefon si de cele mai multe ori te vei duce adormita la munca si la facultate. El te va cunoaste cel mai bine si de el te vei indragosti. Despre el vei ajunge sa scrii pe blog la ora 4 dimineata :)

Femeie...am scris randurile astea pentru tine. Nu te opri niciodata din iubit. Suntem superbe cand iubim. Si mai ales cand il gasim pe acel cineva alaturi de care sa iubim.

La mine a fost numarul 3 (cel putin din cei care au contat). Si a meritat toate suferintele prin care am trecut doar pentru a ajunge la el. Asculta la mine...fara el, strazile sufletului tau vor fi al naibii de goale. Iti vei dori ca, in fiecare dimineata, sa te intorci, sa il saruti si sa il vezi cum stramba involuntar din nas pentru ca il trezesti din somn. Te vei trezi special dimineata mai devreme ca sa il privesti cum doarme si vei sta sa il admiri, pentru ca, la dracu, arata al naibii de bine dezbracat. El va tine minte aniversarile si va numara zilele de cand sunteti impreuna. El va fi atent la detalii. El va avea rabdare sa iti explice orice (calculatoare, masini, telefoane) si nu va vrea sa te imparta. El te va tempera, el te va completa. El te va vrea in viitorul lui pentru ca isi va face planuri cu tine si ti le va impartasi. Tu, in schimb, vei vrea, ca pentru tot restul vietii sa te trezesti in bratele lui, sa ii simti buzele apasand pe buzele tale si sa te mangaie tot timpul, fizic, dar mai ales, sufleteste. E drept, pana cand va fi posibil acest lucru, te vei multumi cu momentele in care tu vei sta adancita in laptop scriind la licenta si el va veni la tine si te va saruta, iti va turna suc in pahar si iti va pregati paine prajita cu gem. Banal, zici? Valoreaza mult mai mult decat o masina scumpa care sa ma plimbe peste tot sau sa imi cumpere o tableta. Sufletele noastre adunate laolalta valoreaza, in momentul asta, mai mult decat tot aurul din lume. De ce? Pentru ca il iubesc si ma iubeste. Si nu exista sentiment mai placut ca acela cand stii ca cineva iti duce dorul si ca isi vede viata alaturi de tine. 

Asculta la mine, femeie! Nu renunta! O sa apara cand o sa te astepti cel mai putin!

"I didn't fall in love with you. I walked into love with you, with my eyes wide open, choosing to take every step along the way. I do believe in fate and destiny, but I also believe that we are only fated to do the things that we'd choose anyway. And I'd choose you; in a hundred lifetimes, in a hundred worlds, in any version of reality, I'd find you and I'd choose you."

„Ce tragedie ca nu putem trai decat o viata...pentru ca daca am fi trait doua, una mi-as fi petrecut-o doar cu EL.”

Pentru ca ajungi la un punct in care pur si simplu nu mai poti sa fii  trista, ranita sau suparata.

Ajungi sa fii doar obosita.

Obosita sa daruiesti mai mult decat primesti. Obosita sa astepti sa se intample nimic. Obosita sa mai crezi in minciunile pe care oamenii ti le vand zilnic sub forma de promisiuni. Obosita sa vezi de fiecare data ca ai gresit. Obosita  sa ai asteptari si sa fii dezamagita de fiecare data.

Din toate astea, inveti. Inveti  ca nicio persoana pe care o intalnesti nu e o intamplare, dar sunt persoane care nu vor alege sa fie alaturi de tine exact cand vei avea mai mare nevoie de ele.  Inveti ca trebuie sa pierzi de mai multe ori intocmai ca sa stii cum sa suferi si, mai apoi, ca vei avea nevoie de altcineva ca sa te vindeci.  De ce asa? Nu stiu...probabil ca sa inveti sa gusti din savoarea vietii. O sa innebunesti destul de repede, dar, pana la urma doar nebunii simt viata cu adevarat, nu?

Niciodata, dar niciodata, nu trebuie sa te opresti din a-ti imparti inima. Inima aia frumoasa, fie ea si rupta in mii si mii de bucatele. Intr-o zi, vei da de persoana care va face tot posibilul sa le lipeasca la loc. Si acela va fi El. 

El care isi va da seama ca nu il costa nimic sa ii pese de tine. El care o sa te vada atat de frumoasa si nu o sa se sature sa te priveasca oricum: machiata, nemachiata, plangand, razand, trista sau obosita. El, caruia nu o sa ii fie teama ca esti atat de frumoasa, el care o sa te vada amuzanta chiar si cand te vei trezi suparata ca azi-noapte nu te-a luat in brate, el care va fi convins ca e pur noroc ca te iubeste. El care va sti ca nu poate sa aleaga intre a fi ranit sau nu in aceasta lume. Dar ca are totusi un cuvant de spus legat de cine il raneste. El...cel care va fi raul ce iti va face bine. El care a invatat ca o femeie este frumoasa atunci cand simte ca este iubita, inteleasa si protejata si ca ei nu ii trebuie bani, masini, telefoane sau croaziere de lux pe Mediterana. El care va deveni o mica parte din tine chiar de dinainte ca tu sa iti dai seama. El care te va construi, de la inceput..caramida cu caramida si te va transforma in femeia frumoasa care esti de fapt.

Asculta la mine. Toti venim cu bagaje. Trebuie doar sa gasim persoana potrivita cu care sa despachetam. Si, atunci cand o gasesti, iti vei da seama ca infinitul brusc are un scop si ca doar atunci va merita sa iti aduci aminte de greseli. De ce? Pentru ca atunci este important sa nu le repeti. Pentru ca vei vrea sa inveti sa pastrezi intocmai pentru ca iti vei dori sa fii pastrata.

 Urmeaza-ti sufletul. Nu ai cum sa gresesti. Niciodata.

Se zice ca fericirea nu inseamna sa ai totul, ci sa ai capacitatea de a vedea dincolo de imperfectiuni. Nu e foarte greu, sa stii. Eu am reusit. Port zilnic zambetul pe care El mi-l pune pe buze, zambet care exista doar pentru ca El exista. Iubesc adevarat, pentru ca iubesc fara motive...si iubesc sa il fac zilnic sa ma iubeasca. Respiram aerul celuilalt si ajungem sa ne iubim tot pentru ca iubim sa ne iubim. Si traim. Traim unul langa celalalt atat cat putem. Pentru ca avem o singura viata si trebuie sa ne bucuram de ea. Asta este un motiv. Si poate si pentru ca, pana la urma, amintirile frumoase le poti strange doar daca esti viu intr-un  intreg.

" And I would have stayed up with you all night, had I known how to save a life. "

Ajungi la un moment dat sa iti dai seama de cum evolueaza lucrurile, fie ca tin de tine, fie ca nu. Da, din pacate sau din fericire, pentru ca nu am reusit inca sa inteleg, viata continua sa curga, chiar daca unii dintre noi raman in urma sau incearca sa stea nemiscati.

Ajungi la un moment dat sa te simti ca intr-o sala de cinema privind la un ecran pe care se difuzeaza un film al carei carti l-ai citit deja. Stii exact unde vor ajunge lucrurile, care dintre personajele principale va muri si cum li se va schimba viata celorlalte. Exact ca in sala, incerci sa tipi la ecran sperand ca personajele te vor auzi si nu vor face aceleasi greseli ca cele pe care le-ai citit tu in carte. Indiferent de cat de tare urli, filmul continua si, din pacate, concluzia este aceeasi pe care o stii si tu.

Asa e si in viata. Dupa ce incepi sa prinzi cum se succed evenimentele in viata ta, incepi sa devii un pic de Nostradamus, in sensul rau al conceptului, si sa iti dai seama cand urmeaza sa se intample ceva rau sau cand te va izbi ceva de bine. Simti momentul in care lucrurile se vor schimba si vor lua o intorsatura cu totul si cu totul diferita de cea normala si ai vrea sa faci ceva, dar nu poti. Fie nu reusesti sa te faci inteles, fie nu vrei, fie pur si simplu nu mai simti nimic si ai impresia ca ceea ce faci, faci degeaba.

E foarte interesant cum se ajunge pana la nivelul asta de nepasare. Pentru ca sa stai si sa privesti cum cei din jurul tau isi distrug viata si distrug tot ceea ce este in jurul lor  o data cu ei si tu sa nu faci nimic, cu toate ca poti si esti perfect capabil sa intelegi ca se va ajunge la un grad imens de autodistrugere, asta este semn de nepasare. Si intrebarea nu se mai pune la nivelul lor si de ce iau ei anumite decizii care te influenteaza si pe tine si pe cei din jurul tau, ci ce te tine pe tine de fapt sa nu le deschizi ochii pentru ca ei sa isi dea seama ca gresesc.

Dupa cum spuneam, e vorba de nepasare. Nepasarea e probabil cea mai groaznica stare, pentru ca in niciun caz nu se poate numi sentiment. Ce te face sa ajungi pana la ea? Ma indoiesc profund ca pot sa fiu atat de punctuala, dar pot, totusi, sa incerc sa redau anumite aspecte. Dupa o anumita perioada, devii o carcasa fara suflet. Din dorinta de a nu depinde de nimeni si nimic, ajungi sa o dai intr-o extrema din care nu te redresezi foarte usor decat daca vrei. Ajungi sa nu-ti mai pese de nimic. Stii dorinta aia de a nu simti nimic, de a nu te afecta nimic, de a fi imbatabil, intr-un fel pompos de a spune? Eh, asta e nepasarea din punctul meu de vedere.

Da, este cea mai groaznica stare. Este groaznic sa ajungi in momentul in care ai pierdut atat de multe lucruri, atat de multi oameni si atat de multe sentimente in repetate randuri si la interval foarte scurt de timp. Nu esti afectat pe moment de ceea ce ti se intampla. Dar, treptat, treptat, incepi sa faci selectie la lucrurile si la oamenii pe care ii accepti langa tine si in viata ta. Treci pe strada pe langa trecut, nu saluti, nu te uiti la el si nici nu intorci capul dupa. Trecutul e usor inlocuit de altceva care la prima vedere este cu mult peste nivelul tau de asteptare. Stai linistit, chiar si cu gratarul pus la suflet, tot vor patrunde mizerii in el. Lucrurile se complica si ceea ce era peste asteptarile tale se dovedeste a fi la fel ca ceea ce aveai inainte. Cam asa se intampla pe toate planurile. Si ajungi sa nu-ti mai pese.

De ce zic ca e groaznic? Atunci cand iti pasa, iti doresti sa gasesti puterea de a nu-ti mai pasa de nimic. Ai grija, s-ar putea chiar sa reusesti. Dar esti sigur ca vrei asta? Esti sigur ca vrei sa nu mai simti in momentul in care ceva rau apare in viata ta? Foarte bine, asuma-ti riscul. Din proprie experienta iti spun ca nu vrei sa ajungi asa.

Nu vrei sa ajungi sa iti fie indiferent daca ai pe cineva langa tine sau nu si nu vrei sa ajungi sa nu mai stii sa faci diferenta dintre fericire si tristete. Nu vrei sa stii cum e sa nu mai cunosti frica de a pierde pe cineva drag din viata ta sau bucuria pe care o simteai o data cand iti vedeai cel mai bun prieten.  Nu vrei sa stii cum e sa nu mai simti nimic cand pleci din casa in care ai trait atatia ani, nu vrei sa stii cum e sa nu te mai impresioneze un rasarit sau sa nu mai simti fiori atunci cand te saruta cel de langa tine. Nu vrei sa iti fie indiferent daca dormi singur sau daca te ia cineva in brate si te inveleste daca simte ca dardai de frig langa el in pat. Nu vrei sa nu iti mai fie dor, sa nu mai simti melancolie, sa nu te mai napadeasca amintirile in momentul in care intri intr-o camera in care ai auzit si ai simtit multe lucruri pentru prima oara, nu vrei sa nu mai stii sa apreciezi un compliment si nu vrei sa ajungi sa nu mai poti sa crezi pe nimeni, nici macar proprii parinti. Nu vrei sa ajungi sa nu mai poti sa plangi si sa iei toata viata ca pe o gluma. Nu vrei sa ajungi la stadiul in care iti moare sufletul si sa simti cu fiecare particica din corpul tau asta si totusi sa nu faci nimic. Nu vrei sa ajungi sa te simti singur si sa fii inconjurat de atatia oameni care ar da orice sa te tina langa ei, sa te ia si cu bune si cu rele si sa te aprecieze  si tu sa nu zici nimic in momentul in care ei te cearta pentru ceea ce ai ajuns. Nu vrei sa ajungi sa nu mai crezi un om cand iti spune ca ii pasa de tine. Nu vrei sa ajungi sa privesti cum lucrurile se schimba dramatic in jurul tau si tu sa nu ai nici cel mai mic imbold in a face ceva in privinta asta. Sa stai acolo, picior peste picior si sa privesti, gandindu-te doar ca este ultima oara cand vei mai trece pe aici. Nu vrei sa ajungi sa nu-ti mai pese ca iti mai vine o aniversare care nu va fi cu nimic diferita de celelalte, doar ca vei mai imbatrani cu 365 de zile.  Crede-ma, nu vrei sa simti ca nu mai ai nimic de pierdut.

Si asta ma trimite inapoi la inceputul postarii. Ajuns in momentul asta, iti dai seama cand oamenii din jurul tau fac ceva gresit, simti asta in toate modurile posibile si esti perfect constient ca daca lasi treburile neterminate, vei ajunge intr-un alt peisaj. Intrebarea e de ce nu faci nimic in privinta asta?

Poate pentru ca ai invatat ca oricat de tare ai tipa, nu o sa te asculte nimeni. Poate ca pana la urma asa e sa fie. Poate asta esti tu de fapt. Un spectator. Unul care a citit mult prea multe carti inainte de a vedea filmele si ai deja o afinitate in a simti impactul unui holocaust ce urmeaza sa vina. Oricum ar fi, in mod normal ar trebui sa iti pese si sa faci ceva in privinta asta pentru ca nu te afecteaza numai pe tine.

Ce te tine calm este ca tu oricum nu mai ai nimic de pierdut.

Pana la urma, ce nu te omoara, te face oricum mai puternic, nu? 

" Actually..no. My post wasn't for you. But if the shoe fits...feel free to lace that bitch up and wear it."

Ai dreptul sa iti alegi oamenii de langa tine si trebuie sa profiti din plin de asta. Nu incerca sa tii langa tine un om cu care simti ca e de-a dreptul imposibil sa ai acel “clic”. Dar daca te impiedici de vreunul in drumul tau, tine bine cu dintii de el. De ce? Pentru ca oamenii aia inseamna, la un moment dat, mult. Sunt genul ala de “great minds” alaturi de care poti fi tu, genul ala de oameni care te aduce la disperare. Genul de oameni ca mine si ca tine.  

Doar genul asta de oameni te pot face multumit si fericit ca traiesti viata asta mizerabila fara ca macar sa isi idea seama, care iti capteaza atentia de la primul cuvant scos pe gura, fie el din rautate sau nu. “Then…you click” si de la prima lor vorba pe care o spun stii ca vrei sa ii am in preajma atata timp cat vor decide ei sa ramana pe langa tine. Scopul lor este de a te schimba, si o reusesc, fie ca vrei sau nu. Nu le lipseste un singur surub, ci intreaga cutie de ustensile, si isi hranesc alternativ demonii dinauntrul lor, pentru ca au cu ce…si ei stiu foarte bine asta. Orgoliu cat cuprinde si nu-si vor recunoaste greselile niciodata, sunt oameni destul de periculosi pentru ca au fost daramati de atatea ori. Si tocmai prin faptul ca de fiecare data au avut puterea sa se ridice sa o ia de la capat, prin asta sunt atat de periculosi. Pentru ca stiu foarte bine ca furtunile sunt cele care fac copacii sa isi adanceasca radacinile.

Stii cand sufera. O simti, pentru ca totul da pe afara. Si atunci stii ca nu trebuie sa ii pedepsesti, ci trebuie sa le oferi ajutorul. Nu o sa accepte niciodata si pot sa le pui lumea la picioare daca vrei, n-ai decat. O sa te refuze oricum, pentru ca o au deja pe a lor. Au ideea ca daca se lasa purtati de val si daca incearca sa fie fericiti chiar si pentru o secunda, totul se va prabusi in fata lor, si se judeca intre ei si ii judeca pe altii doar pentru simplul fapt ca pacatuiesc diferit de ei. Unii dintre ei sunt fiinte care nu te vor parasi niciodata, cu toate ca nu ti-au promis-o, iar de cei care ti-au facut promisiuni ca nu vor pleca de langa tine,  incearca sa te feresti, pentru ca inevitabil o vor face. Nu gresi crezand ca ei sunt piesa ta lipsa, nu sunt piesa lipsa a nimanui. Sunt propria lor piesa.

De ce iubesti oamenii astia? Pentru ca in ei te regasesti cel mai mult. Pentru ca doar un om de genul asta poate sa te ridice in asa fel incat sa ai senzatia ca zbori si cand te tranteste, pentru ca o va face la un moment dat, inghiti mai multa tarana decat daca ai fi ingropat de viu. Ei sunt oameni frumosi si sunt singurii oameni care ar impresiona chiar daca toata planeta ar fi oarba pentru ca au cu ce. Nu sunt atat de aspectuosi fizic pe cat sunt de impresionanti sufleteste. Sunt genul ala de oameni carora fie poti sa le auzi zambetul din voce uneori, fie le simti povara de pe suflet chiar si dintr-un simplu mesaj. Stai linistit, nu sunt transparenti deloc, dar atata timp cat esti unul dintre ei, vei intelege despre ce vorbesc. Nu ii auzi plangandu-se cand ceilalti nu ii inteleg si nu ii suporta, pentru ca in momentele alea, nu se suporta nici ei insisi.

 De ce sunt ei asa si de ce fac lucruri pe care ceilalti nu o sa le inteleaga niciodata? Poate pentru ca, uneori, chiar si cei mai frumosi oameni din lume fac lucruri urate.

Si vor face multe lucruri urate si te vor nenoroci degeaba. Si poate, la un moment dat, vor incerca sa rezolve lucrurile pe care le-au nenorocit. Dar isi vor da seama prea tarziu si atunci, indiferent de ce ar face, acel “ceva” nu va mai inseamna nimic. 

Cause you can’t touch anyone who thinks nothing of you. 

" We are not blessed so we can have; we are blessed so we can give. "

Traseul meu obisnuit Ploiesti-Bucuresti de duminica seara, o data la doua saptamani. Acelasi tren de rahat, un pic cam aglomerat astazi, ce-i drept, si ciudat, in acelasi timp, pentru ca e vara si lumea ar trebui sa mearga la mare, nu sa se inghesuie spre Bucuresti, dar oricum. Nu ma intereseaza foarte tare, am bilet cu loc. Desi dupa mai putin de o jumatate de ora, as fi preferat sa stau in picioare. Imi gasesc locul, dau pe cineva la o parte, pentru ca ocupa ceva ce puteam sa dovedesc ca pentru 40 de minute (cel putin cu CFR-ul nostru de toate zilele) imi este rezervat si ma asez, urmandu-mi rutina de a-mi baga castile in urechi sa ascult muzica. Un must-do pentru mine pentru ca dupa un an de naveta si dupa traseul tipic, m-am cam saturat pana peste cap (putin zis) de idioteniile pe care le aud in tren. Pun mana pe telefon sa dau drumul la muzica si, in momentul ala, vad cum cele doua persoane de langa mine si celelalte doua din fata mea ma ochesc si incep sa se uite insistent la mine. Dar nu ochit in sensul ca ar vrea sa imi ia ceva, ochit in sensul ca ar da orice sa aiba ceva ce am eu (urma sa inteleg, in mai putin de 10 minute, despre ce e vorba de fapt). Ok..am inteles..e smartphone..dar e un cacat de nokia…crede-ma, nu vrei asa ceva, zic eu ironic in gandul meu. In fine..dau drumul la muzica. Vine nasul, scot castile, imi verifica biletul, mie si altor trei oameni care erau in acelasi vagon cu mine urcati din Ploiesti, se uita la mine si ma intreaba “Cam liniste in vagonul asta, nu?”. Evident ca nu observasem nimic si nu ma interesa nici cat negru sub unghie. L-am lasat sa se duca in plata Domnului pentru ca nu eram tocmai intr-o dispozitie foarte amabila (lucru de altfel obisnuit la mine) si dau sa imi bag iar castile in urechi. Il vad pe unu la un scaun mai incolo cum incepe sa dea frenetic si foarte entuziasmat din maini. Astia doi din fata mea, la fel. Destul de dubios…si abia dupa 5 minute, ei continuand sa faca genul asta de gesturi, ma loveste si pe mine inteligenta de mult pierduta. Eram intr-un vagon plin de oameni surdo-muti. Doar eu si celelalte trei persoane puteam auzi si vorbi in acel vagon si pentru ca nu ne cunosteam si nu eram avantajati din punctul de vedere al modului in care eram asezati, nu aveam oricum vreo sansa sa vorbim. N-am fi fost foarte dornici de comunicare oricum. Dar dupa privirea de pe fetele lor, mi-am dat seama ca si ei erau la fel de surprinsi ca si mine.

Golul din stomac care a urmat dupa ce mi-am dat seama unde sunt, imi este imposibil sa il descriu. Am ramas proasta ( putin zis ) pentru ca nasul evident stia ca ei sunt surdo-muti si fiind intr-un grup atat de mare, probabil ca se intorceau din vreo excursie. Nu am mai indraznit sa imi bag castile in urechi sa ascult muzica si am stat in linistea aia morbida si de nedescris cele 50 de minute pana la Bucuresti.

Nu cred ca ai cum sa te pui in pielea acestor oameni. Sa traiesti toata viata intr-o liniste continua si sa nu poti sa te exprimi decat folosindu-te de maini, cred ca este ceva groaznic. Daca te nasti asa, probabil ca nu este chiar atat de rau pentru ca nu stii ce ai pierdut. Dar daca ti se intampla pe parcursul vietii, poti oare sa te impaci si sa traiesti in continuare cu noul tu?

Suntem disperati si lasam zilele si momentele sa treaca pe langa noi. Ne folosim urechile ca sa auzim si nu ca sa ascultam, iar vocile, ca sa urlam unii la altii, fie in trafic, fie acasa, la cei dragi sau la telefon la prieten/prietena. Uitam de fiecare data ce conteaza cu adevarat si orbecaim toata viata ca sa capatam lucruri pe care oricum le pierdem mai repede decat am crede. Murim inainte ca macar sa apucam sa traim. Ne grabim atat de repede sa invatam sa vorbim pentru ca pe urma sa uitam sa o mai facem. Vorbim mult, prost si degeaba, fara sa zicem nimic. Nu stim sa ne bucuram de ceea ce avem si tot pe ei ii numim handicapati si oameni care au nevoie de ajutor. 

Sincer? Nu cred ca ei sunt cei care au nevoie de ajutor. Pentru ca indiferent de cum s-au nascut sau ce au patit pe parcurs, ei au invatat. Au invatat sa mearga mai departe, mai putin intregi, e adevarat, dar au invatat ca exista comunicare si dincolo de simturi. Ei sunt cei norocosi, pentru ca si-au dat seama ca au pierdut ceva insemnat din viata lor si cu toate ca nu au cum sa il primeasca inapoi (si nu vorbim acum de aparate auditive, pentru ca nu e acelasi lucru), merg mai departe si incearca sa nu mai piarda si altceva. Pentru ca nu toate cicatricile se vad si nu toate ranile se vindeca. In spatele zambetului lor, cel mai probabil sta ascunsa durerea pe care doar ei o simt si nu o mai exprima pentru ca le-au obosit demult mainile.

Iti dai seama cum o fi sa ai ce sa spui, sa vrei si sa nu poti sa zici nimic? Noi probabil ca oricum suntem mult prea ocupati pentru a ne da seama de asa ceva. Nu sunt genul de persoana care ramane impesionata de un copil care alearga spre taica-su si il ia in brate ca nu l-a mai vazut de doua zile. Dar genul asta de experiente, pentru care nu platesti decat cu 50 de minute din viata ta, sunt genul de experiente care te fac sa te opresti pentru cateva secunde din fuga ta nebuna si sa iti dai seama ca viata e mult mai mult decat credem noi. Ca ar trebui sa apreciem ceea ce avem pana cand nu e prea tarziu si ar trebui, de fapt, sa ne lasam ajutati indirect de genul asta de oameni. Pentru ca nu ei sunt cei care sufera cu adevarat, ei mai mult ca sigur cunosc valoarea vietii lor, ci noi, care nu stim cat de norocosi suntem in ciuda problemelor zilnice pe care le avem, oricat de mari ni s-ar parea ele. Sa invatam sa ne folosim de ceea ce avem, sa invatam sa vorbim unii cu altii, nu unii despre altii, sa ascultam si sa ne facem auziti. Sa vorbim atata timp cat putem si cat avem cu cine, nu sa traim la nesfarsit cu impresia tampita ca daca cineva te intreaba daca esti bine, inseamna ca e curios sau ca oricum nu ii pasa. Sa invatam ca nu esti viteaz daca iti duci povara singur, ci esti prost, atata timp cat ai pe cineva langa tine caruia ii pasa si se ofera sa te ajute si tu nu il lasi pentru ca ai impresia ca “nu e cazul”.

Pe cat de increzatoare am urcat in tren si mi-am ocupat asa-zisul loc-cuvenit, pe atat de resemnata si de rusinata de omul care sunt am coborat din el. Inainte de a iesi din vagon, insa, nu am putut sa nu ofer macar un zambet unuia dintre ei. Si, ca raspuns, mi-a oferit si el un zambet. Un zambet cum nu am vazut in viata mea, un zambet cum ar trebui sa fie toate zambetele oamenilor pe care ii intalnesti zi de zi. Un zambet care tine loc de toate saluturile si sentimentele din lume. Un zambet din inima unui om care nu are cum sa imi auda vocea si nu are cum sa isi spuna numele daca ii intind mana si incerc sa fac cunostinta cu el. Cel mult poate sa imi stranga mana ferm si sa nu ii dea drumul foarte repede. Dar atat. Si pot sa spun ca am iesit din trenul ala mai bogata decat as fi iesit din loterie daca as fi castigat premiul cel mare. Pentru ca zambetul ala a ajuns in locul potrivit la momentul potrivit si pentru ca genul asta de lectii nu se uita niciodata si lasa urme suficient de adanci chiar si intr-un necredincios ipocrit ca mine. Unul din zambetele alea care iti cam umbla la orgoliu…zic eu.