As I lay awake, the only thing that's on my mind...is you.

Daca e ceva ce imi place cel mai mult in viata asta, acel lucru e ca imi place sa il privesc cand doarme. Din momentul in care l'am privit prima oara, in prima dimineata cand m'am trezit langa el, am stiut. Am vazut atunci tot ce a trebuit sa vad. Parca totul se vedea mai clar si atunci am stiut. Am stiut ca vreau sa ii vad chipul in fiecare dimineata cand ma trezesc. Sa am acelasi "ritual" in fiecare dimineata, cu toate ca monotonia nu ma caracterizeaza absolut deloc. Sa ma rotesc in bratele lui care ma invaluie in fiecare seara ( stie ca daca dormim altfel, dorm foarte prost si nu ma odihnesc cum trebuie ), sa ii sarut buzele moi de care santajistul se foloseste absolut de fiecare data cand vrea sa vada cum mi se furnica pielea si sa il privesc...sa il privesc cum doarme.
In acea prima dimineata de decembrie, m'am trezit pe pieptul lui. Nici macar nu eram impreuna asa ca nu indraznea, din bun-simt, sa-mi imbratiseze corpul. Iar sufletul...sufletul oricum mi'l imbratisase de cateva luni bune. M'a trezit parfumul lui, parfum pe care il simteam de fiecare data cand eram pe langa el si de fiecare data cand ma urcam in masina. Geamul ala intre-deschis, vantul si california scents'ul de cherry ii erau complice si il ajutau de fiecare data sa imi amestece gandurile. In dimineata asta, parfumul lui m'a trezit la viata si tot el m'a adormit la loc. Cand m'am trezit, el nu mai era langa mine, se dusese sa faca cafeaua.
Azi, la aproape un an dupa dimineata de decembrie de la moeciu..lucrurile stau un pic altfel. Eu scriu din sufragerie despre el, iar el ma cauta prin pat in dormitor. Ma trezesc, imi sarut iubitul, apoi ma duc sa fac cafeaua. Am de gand sa ii fac cafeaua pentru tot restul vietii, ca raspuns pentru cafelele facute de el in diminetile de la moeciu. Vreau sa ma intorc in pat, langa el, dar ma opresc in tocul usii. Ma opresc in tocul usii si il privesc...te'ai blocat vreodata uitandu'te la cineva cand doarme? Eu nu...e prima oara cand mi se intampla. Reusesc pana la urma sa ma misc din usa si ma intorc langa el in pat...il iau in brate si il sarut pe gat..pe obraji...pe par...pe frunte...si tot nu e suficient. Il strang mai tare in brate, il sarut din nou si ma ridic. Ma ridic si ma apuc sa scriu.
Sunt oribile diminetile cand trebuie sa plece la munca. Pur si simplu oribile. Atat de scurte si atat de banale. Cele doua alarme de telefon si radio'ul care parca ne violeaza intimitatea. Frigul pe care il simt cand se ridica din pat si se duce la baie. Tigara si cafeaua rece care amandoua intra cu noduri si golul in stomac pe care il simt cand coboara scarile. Ma uit dupa el pana cand face stanga la iesirea din parcare si ma intorc in patul care inca este cald de la el. Stie ca e un must-do sa imi spuna ca a ajuns cu bine la munca, chiar daca e doar la 5 minute distanta de casa.
Iar eu...eu ma intorc la patul deja rece si la asternuturile care miros a dimineata de 28 decembrie de la moeciu...incalzindu'ma cu imaginea lui cand doarme ...si cu gandul ca voi fi suficient de norocoasa sa am intreaga viata imbibata de el si de mirosul lui...