" Actually..no. My post wasn't for you. But if the shoe fits...feel free to lace that bitch up and wear it."

Ai dreptul sa iti alegi oamenii de langa tine si trebuie sa profiti din plin de asta. Nu incerca sa tii langa tine un om cu care simti ca e de-a dreptul imposibil sa ai acel “clic”. Dar daca te impiedici de vreunul in drumul tau, tine bine cu dintii de el. De ce? Pentru ca oamenii aia inseamna, la un moment dat, mult. Sunt genul ala de “great minds” alaturi de care poti fi tu, genul ala de oameni care te aduce la disperare. Genul de oameni ca mine si ca tine.  

Doar genul asta de oameni te pot face multumit si fericit ca traiesti viata asta mizerabila fara ca macar sa isi idea seama, care iti capteaza atentia de la primul cuvant scos pe gura, fie el din rautate sau nu. “Then…you click” si de la prima lor vorba pe care o spun stii ca vrei sa ii am in preajma atata timp cat vor decide ei sa ramana pe langa tine. Scopul lor este de a te schimba, si o reusesc, fie ca vrei sau nu. Nu le lipseste un singur surub, ci intreaga cutie de ustensile, si isi hranesc alternativ demonii dinauntrul lor, pentru ca au cu ce…si ei stiu foarte bine asta. Orgoliu cat cuprinde si nu-si vor recunoaste greselile niciodata, sunt oameni destul de periculosi pentru ca au fost daramati de atatea ori. Si tocmai prin faptul ca de fiecare data au avut puterea sa se ridice sa o ia de la capat, prin asta sunt atat de periculosi. Pentru ca stiu foarte bine ca furtunile sunt cele care fac copacii sa isi adanceasca radacinile.

Stii cand sufera. O simti, pentru ca totul da pe afara. Si atunci stii ca nu trebuie sa ii pedepsesti, ci trebuie sa le oferi ajutorul. Nu o sa accepte niciodata si pot sa le pui lumea la picioare daca vrei, n-ai decat. O sa te refuze oricum, pentru ca o au deja pe a lor. Au ideea ca daca se lasa purtati de val si daca incearca sa fie fericiti chiar si pentru o secunda, totul se va prabusi in fata lor, si se judeca intre ei si ii judeca pe altii doar pentru simplul fapt ca pacatuiesc diferit de ei. Unii dintre ei sunt fiinte care nu te vor parasi niciodata, cu toate ca nu ti-au promis-o, iar de cei care ti-au facut promisiuni ca nu vor pleca de langa tine,  incearca sa te feresti, pentru ca inevitabil o vor face. Nu gresi crezand ca ei sunt piesa ta lipsa, nu sunt piesa lipsa a nimanui. Sunt propria lor piesa.

De ce iubesti oamenii astia? Pentru ca in ei te regasesti cel mai mult. Pentru ca doar un om de genul asta poate sa te ridice in asa fel incat sa ai senzatia ca zbori si cand te tranteste, pentru ca o va face la un moment dat, inghiti mai multa tarana decat daca ai fi ingropat de viu. Ei sunt oameni frumosi si sunt singurii oameni care ar impresiona chiar daca toata planeta ar fi oarba pentru ca au cu ce. Nu sunt atat de aspectuosi fizic pe cat sunt de impresionanti sufleteste. Sunt genul ala de oameni carora fie poti sa le auzi zambetul din voce uneori, fie le simti povara de pe suflet chiar si dintr-un simplu mesaj. Stai linistit, nu sunt transparenti deloc, dar atata timp cat esti unul dintre ei, vei intelege despre ce vorbesc. Nu ii auzi plangandu-se cand ceilalti nu ii inteleg si nu ii suporta, pentru ca in momentele alea, nu se suporta nici ei insisi.

 De ce sunt ei asa si de ce fac lucruri pe care ceilalti nu o sa le inteleaga niciodata? Poate pentru ca, uneori, chiar si cei mai frumosi oameni din lume fac lucruri urate.

Si vor face multe lucruri urate si te vor nenoroci degeaba. Si poate, la un moment dat, vor incerca sa rezolve lucrurile pe care le-au nenorocit. Dar isi vor da seama prea tarziu si atunci, indiferent de ce ar face, acel “ceva” nu va mai inseamna nimic. 

Cause you can’t touch anyone who thinks nothing of you. 

" We are not blessed so we can have; we are blessed so we can give. "

Traseul meu obisnuit Ploiesti-Bucuresti de duminica seara, o data la doua saptamani. Acelasi tren de rahat, un pic cam aglomerat astazi, ce-i drept, si ciudat, in acelasi timp, pentru ca e vara si lumea ar trebui sa mearga la mare, nu sa se inghesuie spre Bucuresti, dar oricum. Nu ma intereseaza foarte tare, am bilet cu loc. Desi dupa mai putin de o jumatate de ora, as fi preferat sa stau in picioare. Imi gasesc locul, dau pe cineva la o parte, pentru ca ocupa ceva ce puteam sa dovedesc ca pentru 40 de minute (cel putin cu CFR-ul nostru de toate zilele) imi este rezervat si ma asez, urmandu-mi rutina de a-mi baga castile in urechi sa ascult muzica. Un must-do pentru mine pentru ca dupa un an de naveta si dupa traseul tipic, m-am cam saturat pana peste cap (putin zis) de idioteniile pe care le aud in tren. Pun mana pe telefon sa dau drumul la muzica si, in momentul ala, vad cum cele doua persoane de langa mine si celelalte doua din fata mea ma ochesc si incep sa se uite insistent la mine. Dar nu ochit in sensul ca ar vrea sa imi ia ceva, ochit in sensul ca ar da orice sa aiba ceva ce am eu (urma sa inteleg, in mai putin de 10 minute, despre ce e vorba de fapt). Ok..am inteles..e smartphone..dar e un cacat de nokia…crede-ma, nu vrei asa ceva, zic eu ironic in gandul meu. In fine..dau drumul la muzica. Vine nasul, scot castile, imi verifica biletul, mie si altor trei oameni care erau in acelasi vagon cu mine urcati din Ploiesti, se uita la mine si ma intreaba “Cam liniste in vagonul asta, nu?”. Evident ca nu observasem nimic si nu ma interesa nici cat negru sub unghie. L-am lasat sa se duca in plata Domnului pentru ca nu eram tocmai intr-o dispozitie foarte amabila (lucru de altfel obisnuit la mine) si dau sa imi bag iar castile in urechi. Il vad pe unu la un scaun mai incolo cum incepe sa dea frenetic si foarte entuziasmat din maini. Astia doi din fata mea, la fel. Destul de dubios…si abia dupa 5 minute, ei continuand sa faca genul asta de gesturi, ma loveste si pe mine inteligenta de mult pierduta. Eram intr-un vagon plin de oameni surdo-muti. Doar eu si celelalte trei persoane puteam auzi si vorbi in acel vagon si pentru ca nu ne cunosteam si nu eram avantajati din punctul de vedere al modului in care eram asezati, nu aveam oricum vreo sansa sa vorbim. N-am fi fost foarte dornici de comunicare oricum. Dar dupa privirea de pe fetele lor, mi-am dat seama ca si ei erau la fel de surprinsi ca si mine.

Golul din stomac care a urmat dupa ce mi-am dat seama unde sunt, imi este imposibil sa il descriu. Am ramas proasta ( putin zis ) pentru ca nasul evident stia ca ei sunt surdo-muti si fiind intr-un grup atat de mare, probabil ca se intorceau din vreo excursie. Nu am mai indraznit sa imi bag castile in urechi sa ascult muzica si am stat in linistea aia morbida si de nedescris cele 50 de minute pana la Bucuresti.

Nu cred ca ai cum sa te pui in pielea acestor oameni. Sa traiesti toata viata intr-o liniste continua si sa nu poti sa te exprimi decat folosindu-te de maini, cred ca este ceva groaznic. Daca te nasti asa, probabil ca nu este chiar atat de rau pentru ca nu stii ce ai pierdut. Dar daca ti se intampla pe parcursul vietii, poti oare sa te impaci si sa traiesti in continuare cu noul tu?

Suntem disperati si lasam zilele si momentele sa treaca pe langa noi. Ne folosim urechile ca sa auzim si nu ca sa ascultam, iar vocile, ca sa urlam unii la altii, fie in trafic, fie acasa, la cei dragi sau la telefon la prieten/prietena. Uitam de fiecare data ce conteaza cu adevarat si orbecaim toata viata ca sa capatam lucruri pe care oricum le pierdem mai repede decat am crede. Murim inainte ca macar sa apucam sa traim. Ne grabim atat de repede sa invatam sa vorbim pentru ca pe urma sa uitam sa o mai facem. Vorbim mult, prost si degeaba, fara sa zicem nimic. Nu stim sa ne bucuram de ceea ce avem si tot pe ei ii numim handicapati si oameni care au nevoie de ajutor. 

Sincer? Nu cred ca ei sunt cei care au nevoie de ajutor. Pentru ca indiferent de cum s-au nascut sau ce au patit pe parcurs, ei au invatat. Au invatat sa mearga mai departe, mai putin intregi, e adevarat, dar au invatat ca exista comunicare si dincolo de simturi. Ei sunt cei norocosi, pentru ca si-au dat seama ca au pierdut ceva insemnat din viata lor si cu toate ca nu au cum sa il primeasca inapoi (si nu vorbim acum de aparate auditive, pentru ca nu e acelasi lucru), merg mai departe si incearca sa nu mai piarda si altceva. Pentru ca nu toate cicatricile se vad si nu toate ranile se vindeca. In spatele zambetului lor, cel mai probabil sta ascunsa durerea pe care doar ei o simt si nu o mai exprima pentru ca le-au obosit demult mainile.

Iti dai seama cum o fi sa ai ce sa spui, sa vrei si sa nu poti sa zici nimic? Noi probabil ca oricum suntem mult prea ocupati pentru a ne da seama de asa ceva. Nu sunt genul de persoana care ramane impesionata de un copil care alearga spre taica-su si il ia in brate ca nu l-a mai vazut de doua zile. Dar genul asta de experiente, pentru care nu platesti decat cu 50 de minute din viata ta, sunt genul de experiente care te fac sa te opresti pentru cateva secunde din fuga ta nebuna si sa iti dai seama ca viata e mult mai mult decat credem noi. Ca ar trebui sa apreciem ceea ce avem pana cand nu e prea tarziu si ar trebui, de fapt, sa ne lasam ajutati indirect de genul asta de oameni. Pentru ca nu ei sunt cei care sufera cu adevarat, ei mai mult ca sigur cunosc valoarea vietii lor, ci noi, care nu stim cat de norocosi suntem in ciuda problemelor zilnice pe care le avem, oricat de mari ni s-ar parea ele. Sa invatam sa ne folosim de ceea ce avem, sa invatam sa vorbim unii cu altii, nu unii despre altii, sa ascultam si sa ne facem auziti. Sa vorbim atata timp cat putem si cat avem cu cine, nu sa traim la nesfarsit cu impresia tampita ca daca cineva te intreaba daca esti bine, inseamna ca e curios sau ca oricum nu ii pasa. Sa invatam ca nu esti viteaz daca iti duci povara singur, ci esti prost, atata timp cat ai pe cineva langa tine caruia ii pasa si se ofera sa te ajute si tu nu il lasi pentru ca ai impresia ca “nu e cazul”.

Pe cat de increzatoare am urcat in tren si mi-am ocupat asa-zisul loc-cuvenit, pe atat de resemnata si de rusinata de omul care sunt am coborat din el. Inainte de a iesi din vagon, insa, nu am putut sa nu ofer macar un zambet unuia dintre ei. Si, ca raspuns, mi-a oferit si el un zambet. Un zambet cum nu am vazut in viata mea, un zambet cum ar trebui sa fie toate zambetele oamenilor pe care ii intalnesti zi de zi. Un zambet care tine loc de toate saluturile si sentimentele din lume. Un zambet din inima unui om care nu are cum sa imi auda vocea si nu are cum sa isi spuna numele daca ii intind mana si incerc sa fac cunostinta cu el. Cel mult poate sa imi stranga mana ferm si sa nu ii dea drumul foarte repede. Dar atat. Si pot sa spun ca am iesit din trenul ala mai bogata decat as fi iesit din loterie daca as fi castigat premiul cel mare. Pentru ca zambetul ala a ajuns in locul potrivit la momentul potrivit si pentru ca genul asta de lectii nu se uita niciodata si lasa urme suficient de adanci chiar si intr-un necredincios ipocrit ca mine. Unul din zambetele alea care iti cam umbla la orgoliu…zic eu.