E unul din acele momente in care te opresti in mijlocul sufletului tau, intorci capul si incerci sa deslusesti ceva prin atatea aschii de amintiri. Nu. Lasa timpul sa-si faca treaba si continua sa mergi. Ajungi unde trebuia sa fii de foarte mult timp si te privesti singur in ochi... iti vezi buzele miscandu-se, iti auzi cuvintele, te simti cu toata fiinta ta, si totusi..cum ai ajuns aici?
Acum un an, pe vremea asta, totul parea perfect. Viata iti era planificata la secunda. Stiai exact unde trebuie sa fii, cu cine si de ce. Stiai cine are nevoie de tine si langa cine trebuie sa ramai in cazul in care nu ti se dadea de inteles acest lucru. Stiai pe cine trebuie sa ajuti, stiai cine te ajuta, stiai tot ce trebuia sa faci. Atunci.
Greu de crezut chiar si pentru realitatea inconjuratoare, dar mai devreme sau mai tarziu aveai sa afli ca temerile ti se pot adeveri. Ca poti sa te inseli chiar si in privinta oamenilor in care o data aveai incredere, ca poate sa ti se ia de mult mai multe ori decat ti se da, ca viata poate merge mult mai anapoda decat credeai vreodata. Ca vor exista cuvinte pe care nici tu nu credeai ca le poti spune cuiva, ca vor exista lucruri care te vor rani atat de tare incat te vei schimba.
Esti desfigurat, complet dezbracat si aruncat in strada plina de oameni care, grabiti sa ajunga fara sa intarzie acolo unde cred ei ca trebuie sa fie, nici macar nu te observa. Pieptul tau este ud de atata ploaie, pielea ta este sfasiata de talpile celor care calca pe tine, iar tipetele tale sunt acoperite de vuiala celor din jur. Un chip prietenos, o fata cunoscuta, orice ti-ar fi acum de ajutor. Si, in loc sa astepti, te ridici, iti cauti haine pe masura si astepti, intr-un colt al unui bloc, sa ti se vindece ranile chipului.
Da. Probabil ca am reusit sa ies din cea mai urata perioada a vietii mele. Putin zis furtuna, mai degraba uragan. Reparam o particica, se rupeau alte cateva. Am pierdut oameni importanti din viata mea si nu mi-e frica sa recunosc asta. M-am intors cu gandul de a repara ceva, dar am fost batjocorita. Am pierdut prieteni, am castigat altii. Am aflat adevaruri dureroase si mi-am dat singura seama ca nu este bine sa iti oferi increderea pe tava. Inainte, mi se lua de zece ori si mi se dadea inapoi doar o data. Acum, totul e altfel. Soarele pare sa rasara din nou la locul lui, iar spatiile goale par a se umple cu sentimente de mult uitate.
Da. Pot spune ca am invatat sa cresc. Si le multumesc celor care au fost langa mine si inca sunt ca sa imi ofere sprijinul lor neconditionat.
<3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu