Unde se duc amintirile atunci cand le uitam?

Se cerea de mult mirosul unei zile posomorate de octombrie...
Una din acele zile lungi tomnatice cum erau acelea in care pasii lor batatoreau fiecare coltisor de bulevard. In care umbrelele sau pelerinele de ploaie erau accesorii in plus, iar ceaiul de iasomie de la cafeneaua de pe dreapta era deja obicei sfant.

Unde se duc amintirile atunci cand le uitam?
Exista un loc atent proiectat in fiinta fiecaruia in care sunt lasate prada timpului? Exista  o debara, un loc ingust, un lift vechi, o magazie ruginita in care putem sa le ingropam si sa fim siguri ca nu vor iesi de acolo? Sau raman ele imprimate in locuri, momente, timp, persoane pentru a le face din ce in ce mai frumoase si mai placute la atingere?

Amintirile suntem noi. Zi de zi ne ghidam existenta limitata dupa amintiri. Evitam anumite locuri din cauza amintirilor. Poate timpul sterge usor o parte din ele. Dar intotdeauna ramane acea parte in eul nostru care undeva, in interior, ca o voce in fundal ne spune ca pe aici am mai trecut o data, ca mirosul asta ne-a mai insotit undeva, ca fatza aceea prietenoasa din metrou ne-a zambit si intr-o alta zi.
Amintirile ne fac sa ne regasim locul, sa ne reancoram in realitate, sa ne trezim si, incet-incet sa o luam de la capat. Unii spun ca dor, altii ca sunt dulci-acrisoare, poate chiar amarui, pentru ca ne fac sa retraim lucruri pe care vrem sa le lasam in urma cu orice pret. La unii au miros de iasomie, la altii de mere cu scortisoara. Unii vad o banca, altii vad o imbratisare si un sarut.

Amintirile m-au facut ceea ce sunt acum. Armonios sau mai putin, intelept sau poate nu, carismatic si ironic in acelasi timp, eul meu a hotarat sa nu arunce amintirile si sa nu le dea uitarii intr-un sertar uitat al mintii. S-a hotarat ca ele sa fie folosite cu indemanare pentru a ajunge ceea ce sunt acum.

" Mi-a intrat in ochi o amintire. "